Recent Posts

miercuri, 18 februarie 2009

Vânătoare portocalie de Ziua Îndrăgostiţilor

După ce i-au împrăştiat creierii lui Botorog pe toţi pereţii prefecturii – în sensul figurat al expresiei, şi după ce au măcelărit cu sadismul semidoctului limba română, cei doi „eroi”, Supremul şi Groful au avut nevoie de câteva momente de relaxare.
Şi unde se puteau destinde puţin şi deconecta de la grijile naţiunii decât la o partidă de vânătoare. A fost ales cu grijă, ferit de ochii curioşilor, fondul cinegetic de la Apaţa. Nu s-au dus să împuşte ţigani, ci animale.

Dacă în trecut vânătoarea era o îndeletnicire prin care se asigura hrana necesară supravieţuirii, cu timpul s-a transformat într-o ocupaţie aristocratică. High life – ul societăţii româneşti îşi petrece o bună bucată din timpul liber împuşcând animale sălbatice. Dacă deţii o puşcă de vânătoare şi măcelăreşti mistreţi împreună cu alţi potentaţi, categoric eşti asimilat înaltei societăţi. Şi oare ce îşi putea dori mai mult un băiat sărman din comuna moldoveană Buruieneşti, ajuns primar la un mare municipiu reşedinţă de judeţ. Din această ecuaţie nu putea lipsi brăneanul cu atitudinea chiaburului care consideră că îi aparţin deopotrivă şi pământuri şi oameni.

După cum spuneam, cei doi terorişti ai limbii române şi-au petrecut ziua de Sf. Valentin – Ziua Îndrăgostiţilor – iubind animalele. Să nu se gândească cineva că iubirea lor pentru sărmanele dobitoace ar avea ceva necurat. Şi-au exprimat dragostea împărţind cu generozitate gloanţe şi alice. Toate frustrările acumulate în ultima vreme s-au eliberat odată cu fiecare detunătură a prafului de puşcă. Cum pica un mistreţ le străluceau ochii de o plăcere aproape extazică. Epuizaţi, pentru că plăcerea trăită la intensitate maximă te secătuieşte de puteri, au încheiat ziua aşa cum se cuvenea. Un chiolhan vânătoresc cu proţap, ţuică şi vin fiert este finalul perfect aşteptat de orice vânător.

În aceeaşi zi a îndrăgostiţilor, Suprema, cea pentru care Supremul şi-a părăsit nevasta şi copilul, îşi petrecea timpul singură în cafeneaua unui mall din oraş. Acest fapt i-ar putea face pe unii cârcotaşi să susţină teoria conform căreia legătura dintre cei doi nu are nimic în comun cu Sf. Valentin, ci mai mult cu „ochiul dracului” cunoscut şi sub denumirea de „ban”.

luni, 16 februarie 2009

Supremul, groful şi …Botorog

După eforturi intense este schimbat prefectul PSD cu unul PDL. Una dintre marile dorinţe ale supremului, unicului şi atotputernicului George Scripcaru. În aplauzele supuşilor, Ion Gonţea, notarul cu privire şi atitudine de grof, depune jurământul, pe care, după lehamitea cu care l-a prestat, nu dă nici doi bani.

Este anul 2009, luna februarie, în Braşov. Un oraş în care crimele violente au devenit o obişnuinţă. Un oraş în care poliţia este incapabilă să anihileze reţele de traficanţi, în care anchetatori – poliţişti şi procurori – nu sunt în stare să adune dovezi pentru prinderea unor criminali. Braşovul este urbea în care un individ cu arma în mână a împuşcat trei oameni în plină stradă, iar pe doi dintre ei i-a trimis în veşnicele plaiuri de vânătoare. O faptă care a îngrozit o ţară întreagă. Acelaşi Braşov în care două farmaciste sunt împuşcate mortal şi nu se găseşte făptaşul. Şi tot aici doi bătrâni au fost torturaţi şi ucişi în chinuri groaznice în propria casă, fără ca poliţia să aibă vreo pistă. Exemplele pot continua.
În acest oraş cosmopolit, din ce în ce mai asemănător cu latino americanele Bogota sau Rio de Janeiro, există şi un protestatar. Se numeşte Gheorghe Botorog. Cetăţeanu nu este foarte întreg la mine, asta este cert. El protestează de ani întregi în faţa Prefecturii. Ţinta lui este supremul, unicul, atotputernicul George Scripcaru. Botorog se face vinovat de cea mai cumplită crimă. Este împotriva primarului. Şi nu numai atât, dar mai şi strigă în gura mare. Este cumplit ceea ce face. Nici măcar bătăile poliţiei comunitare, atât de fidele supremului, administrate semestrial, nu au reuşit să-l potolească.

După depunerea jurământului de prefect, unicul, supremul, atotputernicul Scripcaru s-a adresat mulţimii din sală. Primele trei “ăă” – uri au fost trecute cu vederea cu indulgenţă. I-au acordat circumstanţe atenuante. Conţinutul este mai important decât forma. După ce şi-a adunat ideile s-a lansat într-o adevărată canonadă verbală împotriva celor care îşi permit să distrugă liniştea idilicului Braşov. Inamicul public nr. 1 a fost desemnat Gheorghe Botorog. Nesimţitul, impertinentul şi golanul care are neobrăzarea de a manifesta public împotriva sa.

Chiaburul, înscăunat prefect, nu s-a lăsat mai prejos. Şi dă-i. Şi luptă. A identificat ciuma care răspândeşte asupra locuitorilor oraşului sentimentul profund al nesinguranţei. Este Gheorghe Botorog. Proaspătul prefect face un efort cognitiv de a pune cap la cap mai mult de trei cuvinte şi se înfige direct în problemă. Pentru a fi pe placul supremului îşi îndreaptă tirul împotriva aceluiaşi ticălos de Botorog. Una din atribuţiile sale este menţinerea liniştii şi ordinii publice. Prefectul coordonează, printre altele, activitatea Poliţiei şi a Jandarmeriei. Omul şi-a luat rolul în serios şi va solicita instituţiilor abilitate să restabilească ordinea în acest oraş. Nu asmute poliţia împotriva Gorbunovilor, nu împotriva hoţilor de buzunare, nu împotriva tâlharilor sau violatorilor. În nici un caz organele statului nu trebuie să-şi piardă vremea cu astfel de nimicuri. Poliţiştii şi jandarmii vor fi mobilizaţi pentru a-l extermina pe veci pe banditul Botorog, acest Terente al zilelor noastre, fezandat cu ciolane şi pancarde.

duminică, 8 februarie 2009

Dominic de Habsburg să-ţi iei castelul cu tot cu vizitatori!

Nu am vizitat Castelul Bran decât de două ori în întreaga mea existenţă şi pot spune că am intrat în cel de-al treilea deceniu. Prima dată a fost cu ceva ani în urmă, pe când încă eram în şcoala generală. A doua oară a fost duminică.

Am făcut o plimbare până la Bran cu scopul precis de a vizita castelul. Din păcate am făcut greşeala de a ne baza pe prognoza meteo de la buletinele de ştiri de cu o seară în urmă. Ni se spunea cu zâmbetul pe buze că vremea se va strica doar de luni. Nici nu am ieşit bine din Braţov că a şi început ploaia.

Ajunşi în Bran am găsit cu oarecare dificultate un loc de parcare şi am pornit-o, înfruntând vântul, către cel mai vizitat loc din Transilvania. În afară de aglomeraţia enervantă şi de aspectul oriental, în Bran nu prea ai ce vedea. Ne-am aşezat la coadă la bilete şi după 10 minute urcam cu paşi apăsaţi către monumentul istoric cel bine mediatizat. Evident că nu eram singuri. Eram într-un puhoi de lume, tineri şi bătrâni, copii şi părinţi. O mulţime destul de pestriţă.

Pe culmea unde este castelul bătea un vânt atât de tăios încât nu am zăbovit prea mult pentru a admira priveliştea. Am mai urcat câteva trepte şi când să intrăm ne-am lovit un prim obstacol. O barieră ca alea pe care le întâlneşti la metrou făcea ca puhoiul de vizitatori să se poticnească şi înaintarea să devină dificilă.

Am trecut de barieră şi am început periplul printre ziduri, odăi, firide şi dormitoare de sute de ani. Ca orice muzeu care se respectă în castelul Bran există plăcuţe care explică tot ce vezi în cel puţin două limbi. Nu prea aveam timp să aprofundăm ce vedeam pentru că din gloata care venise de prin alte colţuri ale ţării, în special din sud, nu era înzestrată cu foarte multă răbdare. Vroiau doar să bifeze vizita făcută. Este de bon ton.

Traseul impus de administratorii muzeului ne-au purtat pe toţi către piesa de rezistenţă a castelului – pasajul secret. O scară îngustă şi abruptă, săpată în piatră. Când ne-a venit şi nouă rândul să urcăm ne-am blocat. În spatele meu, miticii, au început să vocifereze. Erau câţiva cocoşei care aveau atârnate de gât câte o domnişoară cărei cu greu îi dădeai 18 ani. Nu după mult timp am descoperit şi cauza care blocase circuitul turiştilor dornici să mănânce istorie pe pâine. O cucoană, aflată la prima vizită într-o cetate medievală s-a panicat la mijlocul pasajului secret. Nu vroia să mai urce şi urla că vrea să se întoarcă. Un individ din spatele ei – probabil soţul – insista că nu se poate întoarce. Femeia nici nu vroia să audă. După un schim de replici ca în familie, soţul şi-a pierdut răbdarea şi i-a dat consoarte un brânci de a reuşit să o mai urnească două trepte. A fost momentul psihologic care a deblocat situaţia. S-a reluat circuitul şi toată lumea a fost mulţumită. Am trecut în viteză, duşi de val, prin coridoare şi odăi şi am ajuns pe o terasă unde era spaţiu suficient pentru a rupe rândurile. Ne-am tras sufletul câteva minute şi am pornit din nou. Exact la timp pentru a afla din gura unei domnişoare foarte atent machiate care îi povestea unei prietene, că aici a locuit Dominic de Habsburg şi de aceea îşi cere înapoi castelul.
În dormitorul dotat cu pat cu baldachin, o doamnă coafată se arăta total nemulţumită de castel şi îi cerea soţului ca data viitoare său o ducă la Peleş. Să vadă şi ea cum trăiau adevăraţii regi, nu ca ăştia de au populat într-o vreme Branul şi care trăiau cam călugăreşte, după cum a obsevat distinsa doamnă.

În curtea castelului, ultimul loc unde am putut rupe din nou rândurile, se făceau poze în draci. Toată lumea se poza la fântână, sub iederă, pe pietre sau pe scări. Privirile mi-au căzut asupra unui element care în mod sigur nu aparţinea epocii de glorie a edificiului. O firmă din lemn pe care era scris cu litere foarte mari: „Magazin de suveniruri”. Era şi o săgeată care indica o uşă ferecată cu un lacăt mare şi ruginit. O iniţiativă cam neinspirată, după părerea mea, pentru strica tot farmecul, iar magazinul oricum era închis.

Pe drum până la maşină i-am bombănit iarăşi pe meteorologi care ştiu să prezică vremea la fel de bine cum Ministerul Culturii ştie să administreze Castelul Bran.

joi, 5 februarie 2009

Ţara lui Papură Vodă

În urmă cu mai bine de 7 ani era doar un copil. De puţin timp trecuse de vârsta de 20 de ani. Ca mulţi alţii nu avea de lucru şi nici nu avea vreo şansă să-şi găsească, având în vedere că nu avea o pregătire specială. În gaşca lui erau tot felul de indivizi. Unii liniştiţi, alţii pierde vară care trăiau din furtişaguri. Nu este greu de imaginat că s-a înhăitat cu cei care se ocupau cu găinăriile, nicidecum cu ceilalţi.

A hotărât să dea marea lovitură. Un Ford Focus, din 98, parcat pe o stradă îngustă şi întunecoasă avea un casetofon tentant. Scotea ceva bani pe el. La venirea nopţii, împreună cu prietenii săi a trecut la acţiune. A spart geamul cu o bujie învelită într-un prosop şi a deschis portiera. Maşina nu avea alarmă. Unul dintre ei, specialist, s-a apucat imediat să demonteze casetofonul. Au deschis şi portbagajul şi au scos roata de rezevă. Cum nu prea mai era mare lucru de furat, au încărcat prada în maşina unuia dintre ei şi au plecat.

După nici două săptămâni s-a trezit cu poliţia la uşă. L-au reţinut pentru furt calificat şi în mai puţin de şase luni era condamnat la 3 ani de puşcărie. A ieşit după un an şi jumătate, cu condiţia să se cuminţească şi să nu mai aibă abateri. Altfel va fi băgat din nou la zdup. A cunoscut o fată cu care s-a mutat în chirie. Câştiga bani aducând mâncare din Ungaria pe care o vindea la cunoştinţe. Nu se îmbogăâea, dar îi ajungea să trăiască.

Într-o zi a plecat cu un prieten taximetrist să bea o cafea. În trafic s-a produs un incident urmat evident de o altercaţie. Din înjurătură în înjurătură şi-a ieşit din fire şi l-a luat la pumni pe celălalt şofer. A fost suficient pentru a depune plângere penală. Urma să intre din nou în puşcărie să execute şi restul de pedeapsă. Ideea era greu de suportat aşa că nu a mai stat mult pe gânduri şi a plecat din ţară. A ajuns tocmai în Italia. Într-un orăşel liniştit pe malul Mării Adriatice s-a apucat de muncă. Lucra în construcţii şi treaba mergea destul de bine. După ceva vreme, când a prins ceva cheag a chemat-o şi pe prietena lui din ţară. Ea s-a angajat la nişte italieni pentru a avea grijă de copii. Seara făcea curat în clădirea de birouri unde aceştia aveau firma. El lucra pâană târziu la făcut betoane, dat cu şpaclul, gletuit, faianţat şi şmotruit. Locuiau în chirie şi au reuşit chiar să-şi cumpere şi o maşină. Prima a fost un Audi 80. A urmat un A3, iar mai apoi un A4. A făcut credit la bancă pentru a-şi putea lua maşina. Anii trecea şi lucrurile păreau că se liniştiseră. Nu mai făcea găinării şi nici prin cap nu-i trecea să mai fure ceva. Vroia să se aşeze la casa lui pentru că îşi găsise un rost în viaţă.

În acest timp, în România era dat în consemn la frontieră, dat în urmărire generală şi trecut pe lista cu infractorii căutaţi de poliţie.

În Italia îşi vedea liniştit de viaţa lui. Aşa au trecut ani de zile. S-a însurat şi peste ceva vreme soţia a rămas însărcinată. Numai că păcatele trecutului l-au urmărit. Printr-o împrejurare nefericită organele de anchetă din Români au aflat unde este. Imediat au anunţat autorităţile italiene care l-au şi luat în custodie. A fost obligat să execute arest la domiciliu. Nu avea voie să meargă decât la lucru, după care se întorcea acasă. Cel puţin odată pe săptămână carabinierii se prezentau la diferite ore la el acasă pentru a-l verifica. A început o intensă corespondenţă cu autorităţile române. Le cerea să-i permită să-şi execute restul de pedeapsă în aceeaşi formulă. Mai ales că italienii nu aveau nicio problemă cu el atâta vreme cât nu a comis infracţiuni pe teritoriul lor. Mai mult chiar, România devenise membru cu drepturi depline a Uniunii Europene.
Nu mai puţin de şase luni a făcut arestul la domiciliu, până când autorităţile din România au concluzionat că ţara nu se poate lipsi de plăcerea de a caza în penitenciarele sale un infractor atât de periculos. Au cerut să fie extrădat de urgenţă. Italienii nu au avut de ales şi l-au dus, până la îndeplinirea formalităţilor, într-un penitenciar de la ei.

Peste alte câteva luni a fost suit în avion şi trimis la Bucureşti. Ajuns în ţară a fost încarcerat în penitenciarul de maximă siguranţă de la Codlea. Au început de data aceasta procesele pentru ca justiţia românească să recunoască cele aproape 11 luni de arest la domiciliu din Italia. A avut câştig de cauză şi peste patru luni era din nou un om liber. Soţia născuse un băieţel pe care el nu-l văzuse niciodată. A primit doar câteva poze. A mai zăbovit în România mai puţin de o lună, până şi-a făcut din nou actele, după care a luat iarăşi drumul Italiei. Dar nu mai înainte de a jura că nu se va întoarce niciodată în ţară. În peninsulă şi-a reluat lucrul pentru că patronul, un italian, l-a reangajat. Viaţa şi-a reluat cursul ei firesc.

Toate acestea se întâmplau în timp ce în România gorbunovii care împuşcau oameni pe stradă umblau liberi. În timp ce intangibilii judecători puneau în libertate criminali, lideri ai clanurilor mafiote şi cămătari care îşi terorizau victimele cu electroşocuri. Pentru simplul motiv că nu prezintă pericol social. În aceeaşi Românie în care poliţia nu este în stare să adune suficiente dovezi pentru condamnarea unor ucigaşi. În aceeaşi ţară în care penitenciarele colcăie de deţinuţi înghesuiţi câte doi într-un pat în celule insalubre, mai jegoase şi mai mizerabile decât grajdurile de animale.

luni, 2 februarie 2009

Comunitarii

Toată nebunia asta cu dubla crimă de la Braşov are şi ceva bun în ea. Ne face să ne gândim şi la competenţa şi atribuţiile poliţiei. Spunând poliţie mă refer generic la poliţişti, procurori, jandarmi şi poliţişti comunitari.

Ori eu am probleme cu capul, ori trăim într-o lume atât de absurdă, încât ni se pare că este absolut normal ce se întâmplă. Pe vremuri, când eram mai tânăr şi mai naiv, vedeam patrulând pe străzi jandarmi însoţiţi de câte un poliţist. Mai târziu au apărut gardienii publici. Organism aflat în directa subordonare şi organizare a autorităţilor locale. În scurt timp gardienii au devenit fraţii vitregi ai poliţiştilor, iar bancurile cu poliţişti au fost înlocuite de cele cu gardieni. Şi totuşi, aşa cum erau ei, parcă desprinşi dintr-o parodie hollywoodiană, îi vedeam patrulând pe străzi şi mai ales prin zona centrală.

Iarăşi au trecut nişte ani, iar gardienii publici s-au dat de trei ori peste cap şi s-au transformat într-o grupare de elită. Primăria le-a găsit un sediu ultracentral supravegheat de camere de filmat. Au primit maşini cu girofar şi costume periculoase asemănătoare cu cele ale forţelor de intervenţie rapidă.

Te uitai la ei când dădeau raportul în faţa primarului şi îţi închipuiai operaţiuni gen Delta Force. Închideai ochii şi vedeai hoardele de infractori alergând bezmetici şi dezorientaţi din calea noii forţe de ordine publică.

Din păcate, a fost nevoie de un dublu asasinat ca să constatăm că poliţiştii comunitari lipsesc cu desăvârşire din peisaj. Mă rog...din acest gen de peisaj. Nu îi vedem patrulând pe străzi. Dacă avem o problemă ...nu avem cui ne adresa. Dacă îmi smuge unul telefonul pe stradă trebuie să o iau la goană după el dacă vreau să-l mai recuperez.

În schimb, îi vedem pe periculoşii comunitari păzind măreţele realizări ale edilului şef. Îi întâlnim în intersecţii pe post de sperietori pentru tiriştii care au nesăbuinţă să intre în oraş. Prin zona centrală a oraşului îndeplinesc funcţia de „ridicători de bariere” şi pândesc şoferii care au nesimţirea să-şi lase maşinile în locuri în care staţionarea este interzisă. Este năucitor zelul şi importanţa cu care îşi îndeplinesc atribuţiile atunci când dau telefon după echipajul care ridică autoturismele parcate neregulamentar.

Iar atunci când autoritatea care-i păstoreşte pe comunitari, adică Primăria, este întrebată care este rolul lor în siguranţa cetăţeanului, pasează pisica în ograda altor competenţi – Poliţiştii.

Dar de fapt nici măcar nu are cine să-i întrebe. Cine îşi permite să deranjeze cu asemenea chestiuni tendenţioase mesianica existenţă în acest oraş a primarului George Scripcaru?