Recent Posts

luni, 24 august 2009

Cocalari, maşini scumpe şi fitze second hand

Nu sunt un fan al Poienii Braşov. Din contră, consider că „staţiunea” este departe de a fi ceea ce ar trebui să fie. În momentul de faţă este locul perfect în care poţi întâlni gloate de snobi şi de îmbogăţiţi peste noapte care cred că dacă se afişează la poalele Postăvarului fac parte din lumea bună. Cocalari, maşini scumpe şi fitze second hand. Acesta este peisajul din Poiană.
La sfârşitul săptămânii trecute, împreună cu nişte cunoştinţe de peste hotare am descins în locul mai sus amintit. Nu pentru că mi-aş fi dorit ci pentru că oaspeţii mei vroiau să vadă „staţiunea”. Ne-am urcat în maşini şi în 30 de minute am fost sus. Cum era ora prânzului, prima oprire a fost la Coliba Haiducilor pentru a mânca ceva. Nu puteam să admirăm peisajul cu stomacul gol. La Colibă, plin de lume. Un rapsod popular cânta de mama focului, iar chelnerii şi chelneriţele, alergau printre mese pemtru a sadisface clineţii. Ne-am aşezat la o masă mare şi nici nu am apucat să ne aprindem o ţigară că o doamnă îmbrăcată într-un costum popular ne-a şi pus la dispoziţie meniurile să ne alegem ce dorim să îngurgităm.
La o masă în spatele meu trona nimeni altul decât Tiberiu Cârstea. Cine este Tiberiu Cârstea? Este cetăţeanul care an de an construieşte scena şi amfiteatrul pentru Festivalul „Cerbul de Aur”. Este cel care plăteşte slujbe la biserică, pune termopane mahărilor din TVR pentru a fi singurul şi permanentul beneficiar al acestor lucrări. De când ne-am aşezat noi la masă şi până am plecat a vorbit în continuu. Le explica comesenilor cât de mult munceşte, ce tare îl afectează criza, cât se zbate el pentru Festival, că manifestarea nu ar exista dacă ilustra sa persoană nu s-ar implica cu toată fiinţa. Între două idei îşi îmbia oaspeţii să guste din din mâncare, ca un cunoscător al bucatelor de la Colibă, despre care susţinea cu mâna pe inimă că sunt „dumnezeieşti”.
La o altă masă, lângă noi s-a aşezat un grup de tineri bucureşteni. Trei fete şi trei băieţi, foarte veselei că au venit să petreacă un week-end la munte. Unul dintre ei, solid, creţ, cu ochii bulbucaţi şi cam roşii de nesomn era foarte surescitat. Îi plăcea atât de mult atmosfera încât nu se mai putea oprin din vorbit. Şi nu numai atât. Dar cred că vroia să împărtăşească din experienţele sale de viaţă întregului restaurant, pentru că vorbea atât de tare de parcă ar fi ţinut un discurs în piaţa publică. Din când în când, ochelarii de soare aşezaţi pe vârful capului îi alunecau până pe frunte. Printr-un gest reflex îi aşeza la loc fără să se oprească din vorbit. O domnişoară plictisită din grupul cu pricina, deranjată probabil de lumina puternică din restaurant, a mâncat şi a băut cu ochelarii de soare inscripţionaţi „D&G” la ochi.
În rest...nota de plată nu foarte piperată. Servirea bună. Mâncarea bună. Construcţii amplasate haotic şi fără nici un dram de bun gust, cu duiumul. Aş putea încheia spunând „Frumoasă staţiune, păcat că-i locuită”. Dar ar fi un clişeu...

4 comentarii:

ionutu spunea...

ce tablou ai reuşit să pictezi.. adevărat, Poiana e de rahat, chiar dacă natura n-a fost zgîrcită cu locul.

Răzvan Popa spunea...

Poiana în esenţă nu e de rahat...doar cei care consideră că este "de bine" să se laude că în week end au fost "la Poiana Braşov" sunt de rahat.

Răzvan Ionuţ Dobrică spunea...

De aceea atunci când merg în Poiană încerc pe cât se poate să nu mă uit prea mult la oameni ci să admir peisajele. Te fac să uiți de cei din jurul tău.

Răzvan Popa spunea...

Cred ca este cea mai bună soluţie