Recent Posts

duminică, 29 mai 2011

Regele cu izmenele rupte

Nu sunt un pasionat al fotbalului. Sunt însă la curent cu ce se întâmplă în acest sport, atât la noi, cât şi peste hotare. Din păcate, nu mai urmăresc de ceva vreme meciurile din campionatul intern. Spun din păcate pentru că nu găsesc nici un motiv pentru care să fac acest lucru. Cineva mi-a spus la un moment dat că este un sport pentru manelişti şi beţivi. Nu cred ca avea nimic cu cei cărora le placea genul muzical pomenit, dar a exprimat perfect cam cum se vede fotbalul românesc în momentul de faţă.
Vorbesc din postura unui umil spectator. Nu sunt nici specialist, nici analist şi nici comentator. Doar un spectator care apreciază acest sport de echipă. Şi nu pot să nu mă …enervez e prea mult…să nu simt un profund dezgust când trec în revistă prestaţiile echipelor din campionatul intern, a vieţii extrasportive a jucătorilor, a atrenorilor, dar mai ales a patronilor de cluburi. Se porcăiesc ca la uşa cortului, se ameninţă, se înjură, după care se pupă, se înrudesc sau se declară cei mai buni prieteni. Tratează jucătorii ca pe nişte obiecte de inventar, nu investesc un leu într-o şcoală de fotbal pentru copii. Nici un club din România nu are o secţie de copiii şi junior adevărată. Nimeni nu se gândeşte de performanţă decât prin prisma banilor pe care-i poate câştiga. Antrenorii nu sunt decât paravane pentru mofturile patronilor şi sunt schimbaţi fără nici o reţinere atunci când finanţatorul a visat urât noaptea.
Îl ascultam zilele trecute pe binecunoscutul Gigi Becali care spunea, cu pieptul scos în faţă şi bărbia ridicată, că la Steaua nu se poate vorbi de proiecte pe termen lung. Se referea la antrenori. Cu alte cuvinte orice antrenor vine la Steaua trebuie să ştie că viitorul său profesional poate fi făcut praf de miliardarul din Pipera.
În acelaşi timp nu pot să nu remarc modul în care restul Europei tratează fotbalul. Nu am auzit nici în Anglia, nici în Spania şi nici măcar în Italia, ca patronii cluburilor să se înjure şi să se acuze de blaturi cu arbitrii. Banii investiţi în şcolile de copii, în căutarea de talente, în atragerea spectatorilor pe stadion, în atrenori şi jucători dau roade. Putem urmări un fotbal spectaculos, de angajament, cu jucători care îşi dau duhul pe teren (sunt plătiţi pe măsură),cu stadioane pline ochi, cu oameni care se bucură, nu care se adună pe o arenă sportivă pentru a se lupta cu forţele de ordine.
Stau şi mă întreb cum naiba au ajuns britanicii ca de la temuţii „hooligans” să ajungă la stadioane fără nici un fel de gard de protecţie? Cum se face că finala Ligii Campionilor a fost condusă de un arbitru provenit dintr-o ţară care nu mai are nici o legătură cu fotbalul profesionist (Ungaria), iar arbitrii noştri nu prind nici măcar tuşa? Şi exemplele care fac diferenţa pot continua până când ne dăm seama că avem o mare problemă, nu de bani, ci de mentalitate. Regele sporturilor este de fapt în România, un biet monarh, sărac cu duhul, sărac lipit, cu pretenţii princiare, dar cam nespălat şi cu izmenele rupte.

0 comentarii: