Flavius şi Iulian Rinder au preluat conducerea ziarului şi au pregătit trecerea la formatul color. Era perioada de creştere a presei scrise. Perioada în care cele ce apăreau tipărite pe foaia de ziar erau aproape literă de lege, iar ziariştii se aflau în topul încrederii şi credibilităţii.
La ziar erau puţini cei care îşi culegeau singuri textele la calculator. Mai toată lumea scria cu pixul pe hârtie după care dădea textul la cules. Eu mă ocupam de partea de eveniment-fapt divers. Contactele mele cu lumea politică – administrative erau aproape inexistente. Poliţie, accidente, infractori şi crime erau palierele pe care învăţam meserie. Am ţinut-o aşa ceva vreme. Aproape un an. S-a format o echipă care lucra în primul rând din plăcere şi din pasiune pentru această meserie. Cel puţin aceasta este impresia mea acum.
Însă ca orice lucru frumos care nu ţine prea mult şi această perioadă a luat sfârşit tot ca urmare a unei revolte a celor care făceau ziarul. Din motive care îmi scapă, Iulian Rinder a fost dat afară de patron. Ca şi la precedenta revoltă, au început să ne intoxice cu tot felul de zvonuri şi informaţii despre cât de rău este patronul şi ce distructivă este politica sa faţă de ziar. Iulian Rinder, proaspăt concediat, alimenta aceste zvonuri şi ne explica faptul că patronul trebuie determinat să vândă ziarul. Cui? Unui grup de politicieni în frunte cu Vasile Bran – preşedinte PD pe atunci. Om de legătură nimeni altul decât Libiu Mateescu, ajuns ulterior prefect.
Şi uite aşa, într-o zi, ne-am trezit cu toţii că părăsim redacţia în semn de protest ca patronul nu vrea să vândă ziarul pe care intenţiona să-l aservească politic. Un demers curajos şi plin de deontologie, credeam noi. Şi acum îmi vine să râd când mă gândesc cum am fost duşi de nas şi cât de uşor am fost manipulaţi. Am plecat cu mic, cu mare la Restaurantul “Cina” mândri de iniţiativa noastră. Rinder ne-a explicat plin de importanţă că dacă ziarul nu va ieşi pe piaţă o zi, atunci patronul îl va vinde. Seara nu a adus nimic nou. Stăteam cu toţii la “Cina” şi aşteptam. Ce? Să primim un semn cum că ziarul a fost vândut. După ora 21.00, mare parte dintre noi îşi cam pierduseră răbdarea şi încrederea în omul de legătură, Iulian Rinder. Atunci şi-a făcut apariţia Mateescu, trimisul direct al celor care vroiau să cumpere publicaţia. Ne-a explicat şi el că exact în acele momente se negociază tranzacţia, că presiunea pe patron este imensă şi că trebuie să mai avem puţină răbdare. Şi noi l-am crezut.
După încă o oră de aşteptare nu primisem nici o veste. Se evaporaseră şi Rinder cu Mateescu. Am decis atunci să mergem pânăla redacţia ziarului, pustie după cum ne închipuiam noi, să vedem dacă se întâmplă ceva acolo. Eu şi cu încă un coleg am luat această misiune asupra noastră şi pornit spre sediul ziarului de pe strada 15 Noiembrie. Când ne-am apropiat am constatat că era lumină. Nu am intrat. Nu am îndrăznit, dar ne-am uitat pe geam. Surpriză! La ziar se lucra. Exact ca într-o redacţie normală. Se culegeau texte, se tehnoredactau pagini şi altele. Cu alţi oameni. Nici vorbă de jale şi panică cum ne aşteptam noi să găsim.
Ne-am întors într-un suflet la “Cina” să le dăm colegilor vestea că fusesem înlocuiţi. Trebuia să ne sfătuim de urgenţă şi să chemăm la faţa locului pe cei doi care ne-au vândut gogoşi atâta timp. Însă nici urmă de Rinder şi Mateescu şi evident că nici la telefon nu răspundeau. Am început să ne sfătuim, dar încet şi sigur am ajuns să ne certăm. Căutam vinovaţii printre noi şi fiecare arăta cu degetul către celălalt. Cum la aceea oră nu se mai putea face nimic am plecat fiecare către casa lui cu promisiunea că a doua zi ne vom întâlni în aceeaşi locaţie pentru a evalua situaţia. Noaptea a fost un sfetnic bun pentru că majoritatea ne-am dat seama că am fost păcăliţi, dar mai ales că nu suntem de neînlocuit. Dis de dimineaţă am dat fuga la primul chioşc de ziare şi am cerut “BZB”. Vânzătoarea s-a aplecat liniştită şi mi-a întins un exemplar pe care l-am luat şi am început să-l răsfoiesc. E drept că nu avea prea multă informaţie la zi şi nici semnături la texte, dar exista. Se vindea la chioşcuri. Întreg eşafodul meu de argumente legate de rolul nostru la ziar şi faptul că putem determina vânzarea publicației s-a prăbuşit. Am ajuns la locul de întâlnire cu ceilalţi protestatari. Bineînţeles că Rinder şi Mateescu nu erau şi ne era foarte clar că nu o să apară. Le-am explicat colegilor că după părerea mea am fost duşi de nas, manipulaţi, păcăliţi, prostiţi. Din punctul meu de vedere, soluţia era să ne întoarcem, să avem o discuţie cu patronul, să-i explicăm că am fost manipulaţi, să ne turnăm cenuşă în cap şi să ne apucăm de treabă. Ideea nu a fost împărtăşită de toată lumea drept pentru care s-au format două grupuri. Nici unul nu dorea să renunţe motiv pentru care noi, cei care doream să ne întoarcem, am făcut exact ce ne-am propus fără a mai ţine cont de ceilalţi.
L-am găsit pe patron în redacţie. Era prima dată când îl vedeam pe Petrică Hogea. I-am explicat cum am putut noi mai bine ce se întâmplase şi care era opinia noastră despre acest episod. S-a lăsat convins de naivitatea noastră şi ne-a promis că va trece peste tot ce s-a întâmplat cu condiţia să ne vedem de treabă pe viitor. Evident că am fost de acord. Şi mai era o condiţie! Toţi se puteau întoarce la ziar cu excepţia câtorva care, în opinia lui Hogea, nu erau chiar aşa de nevinovaţi şi erau capii revoltei. Printre ei se afla şi Flavius.