Recent Posts

joi, 28 iulie 2011

A doua revoltă

Flavius şi Iulian Rinder au preluat conducerea ziarului şi au pregătit trecerea la formatul color. Era perioada de creştere a presei scrise. Perioada în care cele ce apăreau tipărite pe foaia de ziar erau aproape literă de lege, iar ziariştii se aflau în topul încrederii şi credibilităţii.

La ziar erau puţini cei care îşi culegeau singuri textele la calculator. Mai toată lumea scria cu pixul pe hârtie după care dădea textul la cules. Eu mă ocupam de partea de eveniment-fapt divers. Contactele mele cu lumea politică – administrative erau aproape inexistente. Poliţie, accidente, infractori şi crime erau palierele pe care învăţam meserie. Am ţinut-o aşa ceva vreme. Aproape un an. S-a format o echipă care lucra în primul rând din plăcere şi din pasiune pentru această meserie. Cel puţin aceasta este impresia mea acum.

Însă ca orice lucru frumos care nu ţine prea mult şi această perioadă a luat sfârşit tot ca urmare a unei revolte a celor care făceau ziarul. Din motive care îmi scapă, Iulian Rinder a fost dat afară de patron. Ca şi la precedenta revoltă, au început să ne intoxice cu tot felul de zvonuri şi informaţii despre cât de rău este patronul şi ce distructivă este politica sa faţă de ziar. Iulian Rinder, proaspăt concediat, alimenta aceste zvonuri şi ne explica faptul că patronul trebuie determinat să vândă ziarul. Cui? Unui grup de politicieni în frunte cu Vasile Bran – preşedinte PD pe atunci. Om de legătură nimeni altul decât Libiu Mateescu, ajuns ulterior prefect.

Şi uite aşa, într-o zi, ne-am trezit cu toţii că părăsim redacţia în semn de protest ca patronul nu vrea să vândă ziarul pe care intenţiona să-l aservească politic. Un demers curajos şi plin de deontologie, credeam noi. Şi acum îmi vine să râd când mă gândesc cum am fost duşi de nas şi cât de uşor am fost manipulaţi. Am plecat cu mic, cu mare la Restaurantul “Cina” mândri de iniţiativa noastră. Rinder ne-a explicat plin de importanţă că dacă ziarul nu va ieşi pe piaţă o zi, atunci patronul îl va vinde. Seara nu a adus nimic nou. Stăteam cu toţii la “Cina” şi aşteptam. Ce? Să primim un semn cum că ziarul a fost vândut. După ora 21.00, mare parte dintre noi îşi cam pierduseră răbdarea şi încrederea în omul de legătură, Iulian Rinder. Atunci şi-a făcut apariţia Mateescu, trimisul direct al celor care vroiau să cumpere publicaţia. Ne-a explicat şi el că exact în acele momente se negociază tranzacţia, că presiunea pe patron este imensă şi că trebuie să mai avem puţină răbdare. Şi noi l-am crezut.

După încă o oră de aşteptare nu primisem nici o veste. Se evaporaseră şi Rinder cu Mateescu. Am decis atunci să mergem pânăla redacţia ziarului, pustie după cum ne închipuiam noi, să vedem dacă se întâmplă ceva acolo. Eu şi cu încă un coleg am luat această misiune asupra noastră şi pornit spre sediul ziarului de pe strada 15 Noiembrie. Când ne-am apropiat am constatat că era lumină. Nu am intrat. Nu am îndrăznit, dar ne-am uitat pe geam. Surpriză! La ziar se lucra. Exact ca într-o redacţie normală. Se culegeau texte, se tehnoredactau pagini şi altele. Cu alţi oameni. Nici vorbă de jale şi panică cum ne aşteptam noi să găsim.

Ne-am întors într-un suflet la “Cina” să le dăm colegilor vestea că fusesem înlocuiţi. Trebuia să ne sfătuim de urgenţă şi să chemăm la faţa locului pe cei doi care ne-au vândut gogoşi atâta timp. Însă nici urmă de Rinder şi Mateescu şi evident că nici la telefon nu răspundeau. Am început să ne sfătuim, dar încet şi sigur am ajuns să ne certăm. Căutam vinovaţii printre noi şi fiecare arăta cu degetul către celălalt. Cum la aceea oră nu se mai putea face nimic am plecat fiecare către casa lui cu promisiunea că a doua zi ne vom întâlni în aceeaşi locaţie pentru a evalua situaţia. Noaptea a fost un sfetnic bun pentru că majoritatea ne-am dat seama că am fost păcăliţi, dar mai ales că nu suntem de neînlocuit. Dis de dimineaţă am dat fuga la primul chioşc de ziare şi am cerut “BZB”. Vânzătoarea s-a aplecat liniştită şi mi-a întins un exemplar pe care l-am luat şi am început să-l răsfoiesc. E drept că nu avea prea multă informaţie la zi şi nici semnături la texte, dar exista. Se vindea la chioşcuri. Întreg eşafodul meu de argumente legate de rolul nostru la ziar şi faptul că putem determina vânzarea publicației s-a prăbuşit. Am ajuns la locul de întâlnire cu ceilalţi protestatari. Bineînţeles că Rinder şi Mateescu nu erau şi ne era foarte clar că nu o să apară. Le-am explicat colegilor că după părerea mea am fost duşi de nas, manipulaţi, păcăliţi, prostiţi. Din punctul meu de vedere, soluţia era să ne întoarcem, să avem o discuţie cu patronul, să-i explicăm că am fost manipulaţi, să ne turnăm cenuşă în cap şi să ne apucăm de treabă. Ideea nu a fost împărtăşită de toată lumea drept pentru care s-au format două grupuri. Nici unul nu dorea să renunţe motiv pentru care noi, cei care doream să ne întoarcem, am făcut exact ce ne-am propus fără a mai ţine cont de ceilalţi.

L-am găsit pe patron în redacţie. Era prima dată când îl vedeam pe Petrică Hogea. I-am explicat cum am putut noi mai bine ce se întâmplase şi care era opinia noastră despre acest episod. S-a lăsat convins de naivitatea noastră şi ne-a promis că va trece peste tot ce s-a întâmplat cu condiţia să ne vedem de treabă pe viitor. Evident că am fost de acord. Şi mai era o condiţie! Toţi se puteau întoarce la ziar cu excepţia câtorva care, în opinia lui Hogea, nu erau chiar aşa de nevinovaţi şi erau capii revoltei. Printre ei se afla şi Flavius.

marți, 19 iulie 2011

Prima revoltă

Eram angajat la ziar de două săptămâni. În perioadă de probă. Şi mai aveam două, după care redactorul şef urma să decidă dacă  rămân sau nu. Între timp, ca urmare a unui concurs organizat de conducerea ziarului, a fost angajată şi nevastă mea, Bianca, tot în probe 30 de zile.

Atunci i-am reîntâlnit pe Flaviu, pe Ovidiu Vrânceanu şi i-am cunoscut pe Iulian Rinder, Mitel Popescu şi mulţi alţii. Mă chinuiam de ceva vreme cu un material care îmi era, în mod constant, refuzat de către redactorul şef, Adrian Popescu. Era un reportaj despre tinerii care pleacă să muncească pe vasele de croazieră. Un material bun – credeam eu la vremea respectivă. Un material pueril şi care nu spunea nimic nou chiar dacă era corect documentat. Atunci am învăţat că subiectul poate fi bun, dar dacă unghiul de abordare este greşit, atunci nu merită a fi publicat.

Într-o dimineaţa, când am intrat împreună cu Bianca în redacţie am observat o agitaţie neobişnuită. Oamenii vorbeau în şoaptă. Unii se uitau cu coada ochiului la noi, alţii se făceau că lucrează. În cele din urmă Flavius şi Ovidiu Vrânceanu ne-au luat pe amândoi din scurt. Ne-au pus în faţă o petiţie din partea tuturor angajaţilor adresată patronului prin care se cerea schimbarea de urgenă a redactorului şef şi a directorului ziarului, Puiu Vladimir. Pe verso, fiecare angajat, reporter, tehnoredactor, culegător sau corector, erau trecuţi nominal, iar în dreptul fiecărui nume…semnătura. Eram singurii de pe listă care nu semnasem.  Ne-a fost explicat că Popescu şi Vladimir erau răi. Că nu făcea bine ziarului, că vroiau să-l ducă la faliment şi că singura şansă de a ne exercita meseria era ca cei doi să dispară. Petiţia şi semnăturile urmau să ajungă în scurt timp la proprietarul publicaţiei.

Trebuie să recunosc faptul că nu a fost o decizie uşor de luat. Ne-am gândit că dacă semnăm, iar conducerea ziarului pleacă, nu avem nimic de pierdut. Dar dacă nu pleacă, atunci evident vom fi daţi afară, împreună cu majoritatea de pe listă. Pe de altă partea, dacă nu semnam, o echipă nouă de conducere ne-ar fi concediat oricum pentru că am fi fost consideraţi trădători. Drept pentru care am luat pixul şi ne-am aşternut semnăturile în dreptul numelor noastre.

Începuse o zi lungă, tensionată, cu zvonuri şi presupuneri despre ce se întâmplă. Nimeni  nu mai lucra. Atât Adrian Popescu cât şi Puiu Vladimir au înţeles ce se întâmplă şi toată lumea aştepta. Într-un ultim efort de a întoarce situaţia în favoarea lor, directorul ziarului a început să discute cu fiecare angajat în parte. Vroia să ne întrebe care sunt motivele reale ale nemulţumirii şi să ne promită că se va schimba ceva. Majoritatea au plecat din redacţie pentru a nu fi supuşi interviului. Eu am rămas. Am fost luat la întrebări şi întors pe toate feţele de un om versat care  a încercat să stoarcă orice informaţie de la mine. I-am îndrugat verzi şi uscate despre ce credeam eu că nu e bine…lucruri pe care le auzisem la ceilalţi, eu fiind prea nou pentru a-mi da seama de ele. Dar trebuia să ofer nişte răspunsuri şi nu puteam spune că am semnat “petiţia” la plezneală. Acum sunt ferm convins că nu a crezut un cuvinţel din tot ce a spus eu acolo.

Într-un târziu…spre după amiază, am fost informaţi că patronul a acceptat schimbarea conducerii, dar că acest lucru nu se va petrece mai repede de două săptămâni. Începea o nouă etapă…atât pentru noi, cât şi pentru ziar. Publicaţia se pregătea să  treacă la ediţia color.

duminică, 26 iunie 2011

Redactorul şef

Aşteptam într-un soi de secretariat de mai bine de 10 minute. La un moment dat uşa s-a deschis şi o domnişoară mi-a făcut semn să intru. Am făcut câţiva paşi şi m-am oprit. Am salutat respectuos, dar bărbatul din spatele biroului parcă nici nu m-a observat. Era atât de absorbit de corectarea unor texte încât parcă nimeni şi nimic nu exista în jurul lui. Câteva minute nici măcar nu şi-a ridicat privirea de pe textele venite de la reporteri. Nici unul nu scăpase de pixul roşu al redactorului şef care tăia, corecta şi modifica fraze întregi fără milă.

În cele din urmă şi-a adus aminte că mai este cineva în birou. Şi-a ridicat privirea, m-a privit din spatele ochelarilor cu ramă groasă şi m-a poftit să iau loc. Era scund, după câte am putut să-mi dau seama şi destul slab. Faţa trasă, cu riduri pronunţate era împodobită de barbă tunsă scurt de un castaniu spălăcit, aceeaşi nuanţă cu părul. Nu semăna deloc cu redactorii şefi pe care-i văzusem în filme. Nu striga, nu era agitat, nu arunca cu dosare şi nici nu vorbea continuu la telefon. Pot spune chiar că era cam zgârcit la vorbă. M-a întrebat dacă ştiu ceva despre meseria de jurnalist. În timp ce îi explicam că am colaborat o perioadă cu Gazeta de Transilvania îşi mângâia barba, mă privea fix, iar pe buze îi flutura un surâs. Ajunsesem la el printr-o cunoştinţă comună care m-a recomandat şi de care m-a întrebat ce mai face şi cum îi mai merge. Mi-a spus scurt şi fără prea multe explicaţii că urma să petrec acolo o perioadă de probă de o lună după care, dacă va fi mulţumit de prestația mea, mă va angaja. I-am mulţumit şi am ieşit din birou fără să mai spun nimic, nu pentru că nu ştiam ce să mai zic, ci pentru simplu simplul motiv că Adrian Popescu, redactorul şef de la Bună Ziua Braşov îşi reluase activitatea de corectare a textelor. Era vara anului 1997.

marți, 21 iunie 2011

Începuturi

Primul meu contact cu presa a avut loc pe când eram în clasa a XI a, adică prin 1995. Până atunci nu eram prea interesat de acest domeniu şi, ca orice adolescent, nici măcar nu urmăream ştirile şi aveam alte tâmpenii în cap. Dar prin intermediul unor prietene, eleve la Liceul Honterus am ajuns în redacţia Gazetei de Transilvania unde Flavius Obeadă şi Iulia Chealfă se ocupau de un proiect ambiţios la acea vreme – Pagina liceenilor. Era un fel de “Şcoala vedetelor” a presei braşovene.

Elevi din liceele Braşovului care simţeau o aplecare către această meserie erau cooptaţi într-o echipă de minijurnalişti. Un fel de “atelier de jurnalism”, dar mult mai aplicat. Pe lângă noţiunile de bază despre jurnalism pe care le învăţam, mai aveam şi satisfacţia de a ne făli cu textele publicate în ziar. Pagina liceenilor apărea odată pe săptămână şi era parte integrantă a Gazetei de Transilvania. Era perioada de creştere a presei scrie.

În scurt timp Pagina liceenilor devenise o adevărată şcoală de jurnalism. O gaşcă de adolescenţi, băieţi şi fete colindau prin oraş, prin şcoli şi licee şi căutau subiecte pe care apoi să le aştearnă pe hârtie cum ştiau ei mai bine. Subiecte banale, despre curtea şcolii, muzica de la postul de radio al liceului, despre viaţa elevilor din cămine sau despre profesori şi diriginţi Eram entuziaşti şi ne străduiam să dăm tot ce e mai bun din noi. Textele erau analizate în grup împreună cu Iulia şi Flavius, corectate, adăugite şi îmbunătăţite. Ni se spunea unde am greşit şi cum trebuie să facem pentru ca documentarea să fie completă sau cum trebuie să scriem pentru ca textul să fie unul jurnalistic, nu o teză la limba şi literatura română. Aici i-am întâlnit pentru prima dată pe Mircea Vălean, Diana Sârbu, Mihaela Obeadă (acum soţia lui Flavius), Ovidiu Vrânceanu şi alţii a căror nume nu mi-l amintesc acum.

Tot atunci am avut şi prima experienţă cu televiziunea şi ce înseamnă producţia din spatele unei emisiuni de televiziune. Activam la Pagina liceenilor împreună cu actuala mea soţie, Bianca. Într-o zi în redacţie a venit Ciprian Vişan, producător pe vremea aceea la RTT. Adică RTT era singurul post TV local şi se bucura de mare trecere în rândul braşovenilor. ProTV sau Antena 1 nu erau decât nişte proiecte despre care nu se vorbea foarte mult.

După cum spuneam, ne-a fost prezentat Ciprian Vişan care era în căutare de feţe noi şi proaspete pentru a prezenta “Topul săptămânii” în fiecare duminică. După ce omul s-a consultat cu Flavius şi Iulia ne-a făcut propunerea nouă. Mie şi Biancăi. Evident că am acceptat şi din săptămâna următoare am început filmările. Operatori, regie, filmări în parc, tot ce ţinea de prezentarea unei emisiuni tv. Topul muzical se făcea în parte pe baza propunerilor venite din partea telespectatorilor, parte pe baza opţiunilor realizatorilor. Îmi aduc aminte că a fost mare supărare din partea conducerii postului când am prezentat-o pe Tina Turner ca “bătrâna doamnă a rockului” şi mi s-a atras atenţia să nu mai folosesc astfel de formulări.

În fine, a fost o experienţă interesantă şi utilă, dar care nu a durat foarte mult. Conducerea Gazetei de Transilvania a decis ca înainte de finalul clasei a XII a să ne “elibereze” ca să putem învăţa pentru bacalaureat, dar şi pentru a face loc unui nou ciclu de “liceeni jurnalişti”.

A fost prima întâlnire cu meseria de jurnalist. Fără bani, fără avantaje, fără interese, fără încrâncenare. Nu am văzut decât partea frumoasă, suficient însă ca pasiunea pentru jurnalism să ne cuprindă, pe unii dintre noi pentru foarte mult timp.

duminică, 19 iunie 2011

Eterna şi fascinanta Românie

Pentru că duminică a fost vreme frumoasă, mi-am luat copii şi nevasta şi am plecat într-o plimbare până în Poiana Braşov. Când am ajuns acolo era în plină desfăşurare campionatul naţional – sau ceva de genul acesta –de drifting, chiar în parcarea mare de la intrarea în Poiana. Un poliţist agitat ne-a făcut semn să mergem să lăsăm maşina în parcarea de la Şura Dacilor.

Chiar lângă parcare, pe un spaţiu verde este amenajat un loc de joacă pentru copii. Nu e mare lucru, doar nişte leagăne şi o învârtitoare. Spectacolul pe care l-am văzut acolo în timp ce-l dădeam pe leagăn pe fiu-meu cel mare mi-a reamintit de ce este România şi eternă şi fascinantă.

O gaşcă de ţigani (rromi – pentru cei care se dau apărătorii drepturilor omului) se instalase confortabil la iarbă verde chiar acolo. E drept că locul de joacă nu este delimitat şi este amenajat printre nişte brazi. Erau trei generaţii acolo. Copii alergau ca apucaţii, zbierau şi săreau din leagăne ca bezmeticii. Pe iarbă, la umbra brazilor, tolăniţi pe nişte pături mov, zăceau tolăniţi bunicii. Cu ochelari de soare la ochi, fără papuci, doar în şosete flauşate, zăceau toropiţi de căldură mormăind din când în când câte ceva unul către celălalt. În jurul lor erau împrăştiate pahare de plastic, peturi de suc şi multe, foarte multe coji de seminţe negre.

Generaţia a doua dăduse în mintea copiilor. Un magraon cât un dulap încerca rezistenţa leagănelor. Rândea ca prostul şi răcnea în gura mare ceva pe limba lor în timp ce se bălăngănea în leagănul pentru copii. Din fericire acesta a trecut testul de rezistenţa. După ce s-a plictisit, huiduma a trecut la o învârtitoare pe care s-a suit împreună cu un puradel chel şi slab. Învârtiroarea a rezistat şi ea cu bine presiunii la care  a fost supusă. Vorbea tare, scuipau seminţe şi se maimuţăreau fără să se sinchisească de ceilalţi oameni din jurul lor.

La un moment dat, bătrânul, ridicat într-un cot, a gâjâit o comandă scurtă şi toată lumea s-a pregătit de plecare. Şi-au scuturat păturile roz de seminţe, le-au împăturit şi s-au îndreptat cu toţii către maşină, un microbuz Mercedes cu numere de Braşov.

Au lăsat în urma lor un aşternut de seminţe, paharele de plastic şi peturile goale.

joi, 16 iunie 2011

Lumea reală

În timp ce întreaga naţiune se frământă cu reîmpărţirea teritorială şi toată lumea e cu ochii pe scena politică, există oameni care au şi alte preocupări. Nu mulţi, dar există. Un cetăţean a străbătut tot oraşul într-o după amiază pentru a-mi semnala un fapt extrem de deranjant pentru propria-i persoană. Activitatea administratorului asociaţiei de bloc.

Din fericire pentru individul în cauză supărarea distinsului concetăţean nu era îndreptată exclusiv asupra lui. Era împărţită aproape în mod egal cu preşedintele de asociaţie.

Omul era profund deranjat în primul rând de faptul că la factura de întreţinere, calculată lunar de împricinatul administrator, sunt adăugate şi pierderile la apă rece. “Pe ce bază se calculează aceste pierderi şi unde se duc banii? Ăştia îi bagă ei în buzunar!”. Iar plângerile nu se opresc aici. Trecem la un alt element de pe factură sau mai exact de pe lista cu cu cheltuielile comune ce se afişează în scara blocului. “Îmi calculează ei mie 0,063 de ron pe metru pătrat pentru casier şi o,75 ron/mp pentru administrator. Cică astea sunt salariile lor. Cum să-mi calculeze pe mp? Nu e corect…Ar trebui să se stabilească o sumă pe fiecare apartament”

El este ferm convins că la asociaţia de proprietari în cauză se petrec nereguli. Şi îmi prezintă concluziile unei anchete personale cu privire la evoluţia statutului social şi material al administratorului şi a preşedintelui de asociaţie. “De când a fost pus acest domn la asociaţie, acum trei ani şi jumătate, s-a îmbogăţit. De la un hârb de Dacie a trecut la Skoda. De unde bani? Are doi copii minori de crescut! Nevasta nu lucrează! Iar el se ocupă doar de asociaţie! De unde a avut bani? Din ce fură de la noi! Şi preşedintele e la fel. Ăştia sunt mână în mână! Fi-su schimbă maşinile săptămânal. Tot la o săptămână îl văd cu altă maşină…Aşa ceva e prea de tot!”

Şi continuă să-mi explice despre demersurile pe care le-a făcut la Primărie, cum sunt toţi în cârdăşie şi se acoperă unul pe celălalt, dar şi despre decizia pe care a luat-o de a nu mai plăti pierderile la apa rece.

miercuri, 15 iunie 2011

„Suntem prea mici ca să contăm!”

Mă întâlnesc cu o veche cunoştinţă. Ne salutăm, facem schimbul uzual de politeţuri şi banalităţi, după care trecem al problemele care frământă cu adevărat naţiunea. Reorganizarea teritorială.

- Ce părere ai de chestia cu regiunile? – mă întreabă cunoştinţa.

- Nu ştiu ce să zic, îi răspund.

Nu prea aveam chef să discut subiectul.

- Adevărul este că trebuia făcută! Nu se mai putea aşa…, îmi spune omul cu o undă de resemnare în glas.

- Dar de ce trebuia neapărat făcută?

- Pentru că e mai bine…se face economie…, îmi serveşte el argumentul.

- Ce economie? Explică-mi şi mie unde se face economia aia?

- Păi…în administraţie. Unde altundeva!? Şi se reduce şi birocraţia…

Mă uit la el şi aştept curios continuarea expunerii, care însă întârzie să vină.

- Din câte îmi dau eu seama nu se reduce nimic, încerc să-i explic eu. Din contră. Va fi mai multă…Cei din Alba sau Mureş vor avea de trecut de serviciile judeţene pentru a ajunge la o Direcţie regională care se va afla la Braşov…

Nu pare deloc convins şi îmi mai oferă un argument pro reorganizare:

- Lasă că e bine că fac capitala regională la Braşov!

- Şi dacă se răzgândesc şi o mută la Sibiu sau Alba, tot o să îţi convină?

Omul stă o clipă pe gânduri ţi îmi răspunde cu nonşalanţă şi foarte sigur:

- Eh…nu o s-o facă!

- Şi totuşi…nu ţi s-ar fi părut normal să ne întrebe cineva şi pe noi dacă vrem sau nu să ne unim cu Harghita sau cu Sibiu? S-au pe ei să-i întrebe dacă vor să se unească cu noi?

De data aceasta îmi răspunde fără să mai stea pe gânduri:

- Atâta timp cât Constituţia sau altă lege nu îi obligă…pot să o facă fără referendum!

- Da, da…dar totuşi este o decizie cu consecinţe pentru întreaga populaţie a ţării pe termen foarte lung. Nu poţi să o faci nici măcar fără dezbatere parlamentară, doar prin asumare…

- De ce nu? Ce să mai pierdem vreme …oricum politicienii nu au interes să o treacă prin Parlament…lor le convine aşa cum este acum!

Îmi dau seama că este inutil să-i explic cum că tot din tagma politicienilor face parte şi iniţiatorul acestei anomalii administrative.

- Din punctul meu de vedere este anormal să faci referendum pentru scăderea numărului de parlamentari, referendum care oricum este inutil, atâta vreme cât nu produce nici un efect. Modificarea constituţiei urmează alte proceduri, iar referendumul este ultimul pas. Mai întâi se face comisie parlamentară de modificare a constituţiei după care este nevoie de o treime din voturile parlamentarilor pentru aprobarea modificărilor şi numai după aceea se face referendum pentru validarea de către populaţie noii constituţii. Şi oricum din spusele preşedintelui modificările la actuala Constituţie sunt mult mai multe decât cele două întrebări care au fost puse la referendumul din 2009…adică scăderea numărului de parlamentari şi parlament unicameral…

În momentul acela am realizat că l-am pierdut. Efectul explicaţiei mele a fost asemănător cu impactul pe care îl are un asupra unui perete de cărămidă un ou aruncat cu putere.

- Ce rost are să cheltuim timp şi bani cu un alt referendum…îţi dai seama că opoziţia va face tot posibilul să nu iasă…Şi oricum timpul este scurt…iar pierdem banii de la UE. Trebuia ruptă odată şi odată pisica…Nu a avut nimeni curajul să o facă până acum…

Este confirmarea faptului că mi-am răcit gura de pomană. Încerc să-i mai explic că fondurile UE nu au nici o legătură cu regionalizarea, că aici nu e vorba de curaj şi ambiţii, ci de schimbări fundamentale ale structurii de stat, că este evident interesul politic şi electoral, că dezavantajele sunt mai multe decât avantajele.

- Auzi…stai tu liniştit că noi suntem prea mici ca să contăm, îmi spune vechea mea cunoştinţă puţin iritată. Şi unii şi alţii vor face în aşa fel încât să le fie bine tot lor…

De unde trag concluzia că fatalismul nostru proverbial şi uşurinţa cu care acceptăm ca alţii să ia decizii în locul pentru noi, nu s-a schimbat aproape deloc de la momentul aşternerii pe hârtie a poveştii cu drobul de sare şi până în ziua de azi.

marți, 14 iunie 2011

„Mama lor de prăpădiţi…”

Se uita la ei atent de câteva minute bune. Îi ştia pe fiecare în parte. Le cunoştea slăbiciunile, viciile, afacerile, amantele…Ştia totul despre ei. Mai mult chiar decât şi-ar fi dorit. Nici unul nu avea curajul să rupă tăcerea. Îi chemase la întâlnire pentru a le comunica ceva important, dar acum stătea pe gânduri dacă să le mai spună sau nu. Cu sau fără ei, decizia oricum o luase. Oricum ei nu aveau puterea să schimbe ceva. „Sunt zero fără mine. I-am făcut oameni…mama lor de prăpădiţi”, îşi spuse în sinea sa. „De ce dracu’ nu zice nici unul nimic. Lacheii naibii….spune-ţi dracului ceva…deschideţi gurile alea …”, îi mai îndemnă el în gând.

- Să ştiţi că am luat o hotărâre, spuse brusc, fără nici o introducere.

Nimeni nu schiţează un gest. Se uită la el şi aşteaptă continuarea. Toţi 15 ştiu ce decizie a luat, dar nu au curajul să încerce să-l convingă să se răzgândească. Şi oricum nu ar avea nici un rost. „Cât de prăpădiţi sunt…Ştiu foarte bine că fără mine sunt pierduţi, dar nu încearcă nici unul să mă facă să mă răzgândesc…O să plec şi o să vină altul în locul meu. Altul care nu-i înghite deloc…care are oamenii lui …afacerile lui…Dar oare mă pot răzgândi dacă roagă ăştia? Nu cred! Pentru ce…Mi-am mâncat nervii şi sănătatea, iar voi nenorociţilor v-aţi îmbogăţit pe spinarea mea…E drept că nici eu nu am stat degeaba…dar numai eu ştiu cât mi-a fost de greu. Toată lumea cu ochii pe mine….presă, bliţuri, reporteri băgăcioşi…M-au căutat şi în cur ca să-mi găsească ceva. Şi tot degeaba!” Şi prins aşa de gânduri îi trecu în revistă iarăşi pe toţi. Unul a făcut avere din asfalt, altul din administrat pieţe, unul a primit în grijă un cartier întreg, altul a primit contracte pentru trasat marcaje rutiere…şi aşa mai departe. Pe unul l-a pus prefect, pe altul director de deconcentrată, altuia i-a dat să izoleze blocuri. A mers mai departe şi unora le-a oferit mai mult. Au primit încălzirea oraşului, iluminatul public, ridicatul maşinilor şi…nici nu mai ştia câte şi mai câte. Despre asocieri şi parteneriate, le-a şi pierdut şirul. „Toţi au mâncat o pâine de pe urma mea. Futu-le muma-n cur să le fut de milogi. M-ar da în gât fără să clipească dacă le-ar zornăi cătuşele pe la urechi!” Un surâs aproape imperceptibil îi flutură pe faţă. Dar doar preţ de o secundă.

Să le spună că s-a decis să nu mai candideze anul viitor pentru postul de primar sau nu? Să le spună că vrea să fie guvernator sau nu? „ Probabil că oricum ştiu…ori fi ei lacomi, dar chiar proşti nu sunt…Şi dacă plec …iar ăla care vine după mine se apucă să scormonească rahatul…Iar pe ăştia nu mă pot baza că îşi ţin gura…Ca guvernator o să am influenţă mai mare. Dar ce, au o să am timp să mă ocup de toate amănuntele, să tot acopăr ce am lăsat în urmă…Or să mă pupe toţi în fund. Ca ăştia de aici o să fie o sută…”. Se tot încrunta în timp ce se frământa cu astfel de gânduri. Toţi ceilalţi se uitau la el şi încercau să-şi dea seama dacă intuiseră bine motivul convocării pentru duminica după amiaza.

„Dă-i în mă-sa că n-au ce să-mi facă…”, concluzionă el mulţumit.

- Candidez pentru funcţia de guvernator! Nu mai candidez la Primărie! făcu în cele din urmă anunţul pe care, de altfel , îl aştepta şi-l intuia toată lumea…

duminică, 12 iunie 2011

Dar pe noi nu ne întreabă nimeni ce vrem?

Pun şi eu o întrebare de simplu cetăţean: „Pe noi de ce nu ne întreabă nimeni ce părere avem despre reîmpărţirea asta administrativ teritorială? Poate o vrem sau poate nu!” Nu vreau să fac nici un fel de analiză pentru că nu îşi are locul aici. Toată lumea, mai mult sau mai puţin avizată şi documentată, dezbate şi răsuceşte pe toate părţile subiectul. Însă trag concluzia că toată zbaterea asta publică, mediatică şi civică, nu are nici un sens. Adică tătucul naţiunii ne-a dat de înţeles din prima zicere pe acest subiect că voinţa poporului se va exprima în acest caz doar prin vocea aleşilor din parlament. Prin asumare de răspundere din partea Guvernului.

Într-o chestiune care va afecta în mod direct fiecare cetăţean al acestei ţării, Traian Băsescu nu consideră oportun şi justificat referendumul. Nu i se pare că şi noi ar trebui să ne exprimăm cu privire la o asemenea decizie care va modifica modul de viaţă al tuturor celor 21 de milioane (sau câţi mai suntem pe aici) de români. Nu numai al adulţilor sau a celor cu drept de vot, dar şi al copiilor.

În schimb preşedintele consideră că opinia poporului este absolut vitală când se pune problema scăderii numărului de parlamentari şi a desfiinţării unei camere din Parlament. Din punctul meu de vedere asta seamănă cu folosirea referendumului doar în scop electoral, ca pretext pentru a intra în campanie electorală.

Treaba asta cu referendumul este cam aşa: La mine în oraş vine cineva şi mă întreabă dacă vreau ca în consiliul local să fie 11 sau 21 de consilieri. După care intră la mine în curte îmi dărâmă gardul, îmi face curte comună cu a vecinului, dar nici pe mine şi nici pe vecin nu ne întreabă dacă vrem.

Nu discut nici de avantaje, nici de dezavantaje. Sunt convins că sunt şi de unele şi de altele. Cred însă că ar fi fost nu numai oportună, dar şi corectă o consultare publică pe această temă a reîmpărţirii administrative a ţării. Pe noi, cei care plătim pentru toate trăsnăile ce le trec prin cap unora care se cred lideri istorici ai unei naţiuni, nu ne întreabă nimeni ce vrem?

marți, 7 iunie 2011

Şah mat.Piesa de sacrificiu…

Maestrul Teacă scria despre anunţul de tip „şah la preşedinte” al USL prin care vin cu trei propuneri legislative simple. Scăderea numărului de parlamentari, alegerea parlamentarilor dintr-un singur tur şi interzicerea migraţiei politice şi la nivel parlamentar. Şi pentru toate acestea nu e nevoie de modificarea constituţiei şi nici de referendum. E suficientă modificarea legii electorale în Parlament.
Ideea nu este rea. Numai că şi de această dată, Braşovul în particular şi Ardealul în general sunt sacrificate. Alegerea parlamentarilor dintr-un singur tur este evident în favoarea celor care sunt deja în funcţie. Ca la primari şi la preşedinţii de Consilii Judeţene. Toate calculele şi simulările sociologice de specialitate arată că în actualele condiţii electorale, primarii în funcţii au cele mai mari şanse să mai obţină un mandat. Este valabil şi pentru preşedinţii de consilii judeţene.
Ca să revenim la oile noastre, este de remarcat că la alegerile din 2008 în municipiul Braşov, primarul în funcţie George Scripcaru a scos patru deputaţi şi doi senatori. Că nu au intrat în Parlament decât o parte dintre ei…este o altă discuţie. Dar procentele consistente s-au datorat într-o proporţie covârşitoare transferului de imagine de la Scripcaru la ceilalţi. Actualul primar îşi va conserva o mare parte din capitalul de imagine şi încredere şi după alegerile locale din 2012 ceea ce va face să încerce să scoată un scor electoral foarte bun şi pentru deputaţii şi senatorii PDL. Există astfel o mare probabilitate ca primarul în funcţie, scăpat de povara alegerilor locale, să se angreneze puternic în campanie pentru a-şi ridica partidul. Drept pentru care scorul electoral al PDL la Braşov va depăşi cu siguranţă media pe ţară. La toate acestea putem adăuga fondurile de care dispun pentru finanţarea campaniei electorale, atât a părţii văzute, cât mai ales a celei nevăzute. Despre modul în care se cumpără voturi, despre migraţia votanţilor s-a mai scris şi s-a vorbit, dar nimeni nu a dat socoteală.
Această stare de fapt se poate extrapola la nivelul majorităţii judeţelor din Transilvania unde PDL stă foarte bine şi are un număr consistent de primari de mari municipii dacă ne gândim doar la „axa” Braşov – Cluj – Arad. Este drept că mat fără să sacrifici anumite piese de pe tablă nu se poate. Însă nu e plăcut să ştii că eşti piesa sacrificată.

sâmbătă, 4 iunie 2011

De ce şi-a dat drumul jocul naţionalei?!

Naţionala de fotbal a României a reuşit să spargă gheaţa. Adică cei 11 jucători antrenaţi de Răzvan Lucescu au bătut în cele din urmă şi ei pe cineva. Că cei cu care au jucat sunt buni sau nu, nu mai contează. Ne-au bătut la ei acasă, iar aici i-am bătut noi. La meci a fost şi Mircea Lucescu. Mi-am pus întrebarea firească: Cine a fost antrenorul, de fapt? Lucescu de la ucrainieni sau Lucescu acesta mic şi puţin frustrat că nu reuşeşte să-l depăşească pe taică-su.
Oricum dacă ne uităm cu atenţie la ce s-a petrecut în jurul echipei naţionale în ultima vreme, putem descoperi cine se face vinovat de prestaţia de până acum. Cristi Chivu s-a cărat de la naţională după ce trimis o scrisoare patetică Federaţiei Române de Fotbal. Zicea că nu mai poate, că accidentările şi programul competiţional încărcat nu-i mai permit să evolueze la forma maximă. Vrăjeală! I-a fost frică de un nou eşec în meciul cu Bosnia şi şi-a luat tălpăşiţa.
Apoi Răzvan Lucescu. Toată lumea ştia că este ultimul său meci ca antrenor la naţională. Şi că ajunsese la un acord cu Rapidul. Se pare că nici jucătorii nu prea l-au înghiţit, mărturie stă ultimul joc de ieri în care chiar au jucat fotbal. Mutu şi Marica au fost şi ei prezenţi în teren în calitate de jucători de fotbal! Probabil toată lumea era mulţumită că micul Lucescu pleacă de la naţională.
Bineînţeles că putem luam în calcul şi teoria conspiraţionistă potrivit căreia barosanii din fotbal cum ar fi fraţii Becali, Borcea, Mititelu şi alte specimene au complotat cu jucătorii pentru a-i sabota pe Luceşti.

vineri, 3 iunie 2011

Eroii vechi şi noi

În fiecare an de Înălţare se celebrează şi Ziua Eroilor. Drept pentru ne-am făcut datoria şi am fost să depunem coroane de flori la cimitirele eroilor din Braşov. Mai exact la cimitirul unde sunt îngropaţi cei ce au murit la Revoluţie şi la locul de veci al celor care şi-au pierdut viaţa în cel de-al Doilea Război Mondial.
Când am ajuns in Cimitirul Eroilor din centrul oraşului, pregătirile erau în toi. Staţie de amplificare, boxe, microfoane şi o masă cu colivă şi alte pomeni aşezate în ordine pentru a fi sfinţite. Peisajul era completat de vreo 50 de cetăţeni deţinători de certificate de revoluţionar, pe care în continuare îi voi numi revoluţionari, cu cocarde tricolore în piept. Evident că era şi un preot de vreo 90 de ani a cărui nume, spre ruşinea mea, nu l-am reţinut.
La un semn al liderului Mardare revoluţionarii au strâns rândurile şi s-au pregătit pentru intonarea imnului de stat. După ultimele acorduri s-a trecut la oficierea slujbei. Nu înainte însă ca Mardare să ni-l prezinte pe preot ca fiind singurul popă braşovean care a susţinut revoluţia din decembrie.
Părintele a îndeplinit destul de rapid ritualul, a sfinţit ce era de sfinţit, a spus două pilde şi a lăsat locul discursurilor. A început acelaşi Mardare care le-a reproşat celor prezenţi că nu au venit îmbrăcaţi potrivit pentru un asemenea eveniment, adică în costum negru şi cămaşă albă. A mai îndrugat el acolo ceva despre importanţa mişcării din decembrie 1989 şi despre lipsa de respect a autorităţilor faţă de luptătorii din revoluţie, după care a cedat microfonul unui anume Samson. Cu ochelari de soare la ochi şi o cămaşă cachi descheiată la mai mulţi nasturi pentru a i se vedea lanţurile de aur de la gât, numitul Samson a ridicat în slăvi mişcarea revoluţionară care a eliberat poporul român. Au mai cuvântat doi cetăţeni, s-au depus coroanele şi s-a spart gaşca.
De acolo am plecat la Cimitirul Şprenghi unde trebuia să aibă loc ceremonialul militar şi religios în memoria eroilor din cel de-al Doilea Război Mondial. Altă lume, alt standard, altă organizare. Echipaje de poliţie dirijau circulaţia în zonă, garda de onoare era pregătită, fanfara militară de asemenea. Trei preoţi militari aşteptau răbdători sosirea oficialităţilor. Ofiţeri ai Garnizoanei Braşov stăteau pe loc repaus de o parte şi de alta a treptelor ce urcă spre cimitir, reprezentanţi ai partidelor politice cu coroane de flori şi o grămadă de elevi aduşi de profesori la eveniment. Aproape de ora 11.30, la faţa locului au sosit prefectul, viceprimarii Braşovului şi reprezentanţii Consiliului Judeţean, iar când ceasul a bătut 11.30 a fost intonat imnul de stat. Bineînţeles că ceremonialul a fost deschis cu slujba soborului de preoţi care şi-au făcut datoria cu simţ de răspundere, milităreşte. Au urmat discursurile. La fel de patetice, citite fără nici un pic de imaginaţie de pe o coală de hârtie, copiate parcă după cele de anul trecute şi de acum doi ani….
După aproximativ o oră manifestarea s-a încheiat cu prezentarea onorului, iar toată lumea s-a împrăştiat în treaba ei. Toţi au fost mulţumiţi că au mai bifat o acţiune.

duminică, 29 mai 2011

Regele cu izmenele rupte

Nu sunt un pasionat al fotbalului. Sunt însă la curent cu ce se întâmplă în acest sport, atât la noi, cât şi peste hotare. Din păcate, nu mai urmăresc de ceva vreme meciurile din campionatul intern. Spun din păcate pentru că nu găsesc nici un motiv pentru care să fac acest lucru. Cineva mi-a spus la un moment dat că este un sport pentru manelişti şi beţivi. Nu cred ca avea nimic cu cei cărora le placea genul muzical pomenit, dar a exprimat perfect cam cum se vede fotbalul românesc în momentul de faţă.
Vorbesc din postura unui umil spectator. Nu sunt nici specialist, nici analist şi nici comentator. Doar un spectator care apreciază acest sport de echipă. Şi nu pot să nu mă …enervez e prea mult…să nu simt un profund dezgust când trec în revistă prestaţiile echipelor din campionatul intern, a vieţii extrasportive a jucătorilor, a atrenorilor, dar mai ales a patronilor de cluburi. Se porcăiesc ca la uşa cortului, se ameninţă, se înjură, după care se pupă, se înrudesc sau se declară cei mai buni prieteni. Tratează jucătorii ca pe nişte obiecte de inventar, nu investesc un leu într-o şcoală de fotbal pentru copii. Nici un club din România nu are o secţie de copiii şi junior adevărată. Nimeni nu se gândeşte de performanţă decât prin prisma banilor pe care-i poate câştiga. Antrenorii nu sunt decât paravane pentru mofturile patronilor şi sunt schimbaţi fără nici o reţinere atunci când finanţatorul a visat urât noaptea.
Îl ascultam zilele trecute pe binecunoscutul Gigi Becali care spunea, cu pieptul scos în faţă şi bărbia ridicată, că la Steaua nu se poate vorbi de proiecte pe termen lung. Se referea la antrenori. Cu alte cuvinte orice antrenor vine la Steaua trebuie să ştie că viitorul său profesional poate fi făcut praf de miliardarul din Pipera.
În acelaşi timp nu pot să nu remarc modul în care restul Europei tratează fotbalul. Nu am auzit nici în Anglia, nici în Spania şi nici măcar în Italia, ca patronii cluburilor să se înjure şi să se acuze de blaturi cu arbitrii. Banii investiţi în şcolile de copii, în căutarea de talente, în atragerea spectatorilor pe stadion, în atrenori şi jucători dau roade. Putem urmări un fotbal spectaculos, de angajament, cu jucători care îşi dau duhul pe teren (sunt plătiţi pe măsură),cu stadioane pline ochi, cu oameni care se bucură, nu care se adună pe o arenă sportivă pentru a se lupta cu forţele de ordine.
Stau şi mă întreb cum naiba au ajuns britanicii ca de la temuţii „hooligans” să ajungă la stadioane fără nici un fel de gard de protecţie? Cum se face că finala Ligii Campionilor a fost condusă de un arbitru provenit dintr-o ţară care nu mai are nici o legătură cu fotbalul profesionist (Ungaria), iar arbitrii noştri nu prind nici măcar tuşa? Şi exemplele care fac diferenţa pot continua până când ne dăm seama că avem o mare problemă, nu de bani, ci de mentalitate. Regele sporturilor este de fapt în România, un biet monarh, sărac cu duhul, sărac lipit, cu pretenţii princiare, dar cam nespălat şi cu izmenele rupte.

marți, 24 mai 2011

Aseară m-am drogat...

Nu cu etnobotanice , nu cu alte substanţe halucinogene mai mult sau mai puţin legale. M-am drogat cu muzică! Mi-am pus căştile pe urechi, am pornit banalul Winap, iar din playlist am ales doar acele piese despre care ştiam că au başii suficient de bine conturaţi. M-am jucat puţin cu setările Winap – ului astfel încât joasele să fie şi mai accentuate, am dat volumul la limita suportabilităţii şi m-am lăsat dus de val. O senzaţie cum greu poate fi descrisă în cuvinte! M-am rupt total de lumea înconjurătoare. Devenisem uşor ca un fulg, iar toate problemele cotidiene erau atât de mici şi de neînsemnate încât eram convins că după o asemenea cură de muzică bună care să-mi pătrudă la nivel celular în întreg corpul, nimic nu îmi mai poate sta în cale. Am avut aceeaşi senzaţie ca un fumător care tânjeşte după o ţigară zile în şir, iar după ce trage primul fum îl simte până în vârful degetelor de la picioare. Numai că prin venele mele treceau de această dată sunete, vibraţii, decibeli. Urcam şi coboram de parcă eram într-un montagne rusee uriaş. După o oară de audiţie extremă, mi-am scos căştile şi am revenit la realitate. Mă simţeam ca şi cum atunci venisem dintr-o călătorie într-o altă lume, în altă dimensiune...
Ce am ascultat nu are foarte mare importanţă pentru că gusturile diferă. Dar am trecut de la Whitesnake (Here I go again) la Mylene Farmer (California) şi de la Phil Collins (You ll be in my heart) la Ozzy Osbourne (Dreamer) şi Metallica (One). Şi lista a continuat cu Manowar (Carry On), Helloween (Keeper of the seven keys), Simon and Garfunkel (The sound of silence), Mark Knopfler (Border river), U2 (Where the streets have no name), Deep Purple (Soldier of fortune), Kiss (I finally found my way) şi mulţi alţii. Nu i-am uitat nici pe Tudor Gheorghe (Au înebunit salcâmii), Cargo (Aproape de voi), Timpuri Noi (Tata) sau Phoenix (Te întreb pe tine soare).

duminică, 22 mai 2011

Ce-i lipseşte presei braşovene!?

Nu cu mult timp în urmă îmi dau întâlnire cu un amic la o cafenea din zona Teatrului „Sică Alexandrescu”. Era într-o luni. În prima zi a săptămânii, anticariatul din zonă face achiziţii. Tot timpul e coadă, oamenii amărâţi aşteaptă cuminţi la rând să primească nişte bani, întotdeauna insuficienţi, pentru cărţile adunate de o viaţă. Este o imagine care mi-a displăcut întotdeanua. Dar acea zi mi-a rămas în minte pentru simplul motiv că printre cetăţenii cuminţi de la rând, cu cărţile în plase şi privirile obosite, l-am recunoscut pe Jan (Ion) Barbu. În mod cert pentru mulţi acest nume nu înseamnă nimic. Un fost ziarist braşovean, unul dintre puţinii care au reuşit să iasă la pensie după 1989 din postura de jurnalist.
Mi-am adus aminte de o întreagă generaţie de ziarişti despre care poate că putem spune cu nu au fost de primă mână. Că nu au ţinut pasul cu dinamica presei scrise. Că făceau parte din veche şcoală sau că uneori erau mult prea conservatori. Că îşi predau textele pe coli de hârtie, scrise de mână iar acest lucru enerva cumplit.
Însă niciodată nu vom putea spune că nu şi-au iubit meseria. Au fost jurnalişti din pasiune şi din plăcere. Nicidecum pentru bani sau faimă. Îmi aduc aminte şi de Mitel Popescu – Dumnezeu să-l odihnească – care în felul său a fost un aprig apărător al drepturilor colegilor de breaslă. Agitat, puţin boem şi mereu în mişcare, a fost unul dintre cei care se dovedea de neînduplecat când venea vorba de respectarea drepturilor, cu precădere salariale, ale ziariştilor.
Au stat în branşă când a ploat, când a fost frig, când patronii nu ştiau cum să scape de ei sau când nu li se plătea salariul cu lunile. Indiferent de greutăţile din presa braşoveană nici unul dintre ei nu a abandonta şi au reuşit să fie jurnalişti până la capăt. Indiferent unde a fost acel capăt. Pe ei şi pe mulţi alţii îi admir că au avut această putere.
Cred că asta lipseşte presei în ziua de azi. Pasiunea. Plăcerea de a fi ziarist a dispărut. Interesele politice şi economice în presa locală au distrus orice urmă de conştiiţă jurnalistică. Nimeni nu mai este interesat să facă o carieră în presă pentru simplul motiv că nimeni nu mai crede în principiile jurnalismului. Încrederea în presă a ajuns aproape de zero, iar vinovaţii sunt deopotrivă politicienii, patronii de presă şi ziariştii.

duminică, 17 aprilie 2011

Primăria, mielul şi pătrunjelul

Da, există o strânsă legătură între Primărie – Consiliul Local şi pătrunjelul din pieţele oraşului. Şi asta pentru că ceea ce face Primăria Braşov sau ceea ce ar putea face, are o influenţă directă asupra preţului pătrunjelului, dar şi asupra produselor care se vând în general în pieţele agro alimentare. Adică foarte concret. Politica de taxe a primăriei pentru cei care vând în pieţe, influenţează în mod direct preţul produselor de pe tarabă. Taxa de ocupare a tarabei, taxa de depozitare a mărfurilor şi alte taxe conexe se regăsesc în preţul legumelor, fructelor şi a altor produse vândute în piaţă. Astfel, dacă primăria decite să majoreze taxele din pieţe, automat preţurile vor creşte. Potrivit aceluiaşi principiu, dacă se decide scăderea acestor taxe, evident şi preţul mărfurilor va scădea. Este logic, este elementar, dar pentru a practica o astfel de politică trebuie să-ţi pese de cetăţenii acestui oraş. Să te gândeşti mai departe de turnarea asfaltului şi să înţelegi că cetăţenii Braşovului au nevoie de o administraţie locală care să se preocupe şi de situaţia lor materială, căreia să-i pese şi de problemele şi grijile lor zilnice.
În altă ordine de idei şi foarte punctual, am propus primăriei un mecanism simplu prin care să controleze, pe o perioadă determinată, preţul mieilor în pieţe. Să ofere posibilitatea producătorilor şi comercianţilor care doresc să vândă miei pentru Paşte în locuri amenajate din pieţe, să nu plătească nici un fel de taxe dacă vând kilogramul de carne de miel sub preţul de 17 lei/kg. O propunere pentru şi în sprjinul braşovenilor pe care Primăria Municipiului Braşov nu a catadicsit să o ia în seamă. Oficialii s-au eschivat şi au invocat diverse motive pentru a nu o pune în aplicare. În schimb primarul Radu Mazăre la Constanţa a reuşit să o facă. Iar constănţenii au avut de Paşte acces la carne de miel iefină. În schimb primarul Scripcaru le-a refuzat braşovenilor această şansă.
Administrarea pieţelor este un atribut exclusiv al Primăriei şi Consiliului Local, iar o politică socială în acest domeniu poate face ca braşovenii să suporte mult mai uşor explozia de preţuri care-i loveşte în plin. Oferirea de facilităţi pentru cei care comercializează anumite produse, scăderea taxelor în pieţe, pieţe volante fără taxe sau cu taxe foarte mici, înfiinţarea unei pieţe cu mercurial – unde comercianţilor nu li se percep taxe dacă se încadrează în anumite limite de preţ – sunt doar câteva dintre propunerile avansate către Primăria Braşov şi a căror principal beneficiar este braşoveanul. Toate acestea sunt posibile, sunt realizabile trebuie doar ca la nivelul administraţiei publice locale să există voinţă.

sâmbătă, 2 aprilie 2011

Partea a III a (ultima)


http://www.brasovultau.ro/

duminică, 27 martie 2011

Partea a II a


http://www.brasovultau.ro/

luni, 21 martie 2011

O alta abordare...


http://www.brasovultau.ro/

miercuri, 9 martie 2011

Cum îşi bate joc Primăria de braşoveni

Cu ceva timp în urmă am cerut Primăriei şi RAT Braşov, în nume personal, să-mi comunice unele informaţii legate de activitatea acestor două instituţii. Nici până în momentul de faţă nu am primit răspunsul la adresele respective cu toate că am specificat în mod expres adresa la care să-mi fie comunicate informaţiile solicitate.

Culmea este că ieri purtătorii de cuvânt de la Primărie şi de la RAT Braşov au afirmat că răspunsurile au fost transmise în termenul legal de 10 zile, dar fără să precizeze adresa la care au fost expediate, dar lăsând să se înţeleagă că au folosit adresa personală. Mai mult decât atât Sorin Toarcea (purtător de cuvânt la Primărie) susţine că răspunsul s-a întors la expeditor cu ştampila de „destinatar necunoscut”. Suntem mai rău ca în Caragiale şi a sa scrisoare pierdută!

Am însă o nelămurire: De unde au Primăria Braşov şi RAT Braşov adresa mea personală? Este o întrebare legitimă, iar răspunsul poate aduce în atenţia opiniei publice un element nou în modul de lucru al acestor instituţii. Că oricine poate scotoci în datele noastre personale fără nici o justificare, fără acordul nostru şi fără să dea socoteală.

Pe de altă parte, cele două istituţii se fac vinovate de încălcarea articolului 6, alin.3, lit.c din Legea nr.544 – privind liberul acces la informaţii de interes public care spune „(3) Solicitarea în scris trebuie să cuprindă următoarele elemente: c) numele, prenumele şi semnătura solicitantului, precum şi adresa la care solicita primirea raspunsului.”

Toate aceste amănunte au fost trecute foarte clar şi explicit în solicitarea mea, iar la adresa menţionată nu s-a primit nici un răspuns.

luni, 7 martie 2011

Un joc complex de strategie

De fiecare dată în perioada premergătoare alegerilor, în orice partid politic au loc mişcări interesante. Aşa e natura lucrurilor şi nu se întâmplă numai la noi. Se reaşează piesele pe tablă. Se schimbă garnitura, se fac strategii, se disimulează şi se caută întotdeauna soluţia câştigătoare. Aparenţele pot fi înşelătoare sau doar e indusă această idee. Fiecare caută să obţină maximum posibil în funcţie de poziţia pe care o deţine, de influenţă, de determinare şi nu în ultimul rând de banii de care dispune. Pentru că este adevărat, ne place sau nu, dar politică fără bani nu se poate face.

Evident că apar supărări, frustrări şi nemulţumiri. Bătălia pentru un loc eligibil, pentru o poziţie de candidat, este deschisă şi se duce pe toate fronturile. Unii vor să candideze, dar nu conving. Alţii se impun prin muncă şi devotament, în timp ce pentru câţiva drumul este uşurat de generozitatea cu care oferă sponsorizări. Dar nu toţi reuşesc. Uneori criteriile de selecţie sunt ciudate şi parcă nu au legătură cu realitatea, dar au la bază interese strategice şi politice şi mai puţin electorale în prima fază.

Politica este un joc complex şi interesant. Un joc de strategie în care trebuie să-ţi calculezi foarte bine mişcările. Să anticipezi şi prevezi, să drămuieşti resursele şi nu în ultimul rând să ştii să te repliezi atunci când încasezi o lovitură. În politică nu există eşec! Ci doar o reorientare, o schimbare de opţiune, o modificare a unghiului de abordare a lucrurilor astfel încât să faci faţă unei noi provocări dintr-o altă postură. Cineva spunea la un moment dat că politica este pentru cei cu nervii şi ficatul tare pentru a putea încasa lovitură după lovitură. Iar cea mai mare virtute a unui politician este răbdarea.

Eu am şi ficatul tare şi nervii proaspeţi, dar am şi suficient de multă răbdare.

vineri, 4 martie 2011

Munţii noştri aur poartă...

Mă uitam ieri la o ştire pe ProTV în care se arăta că România deţine zăcăminte de aur şi cupru în valoare de aproximativ 50 miliarde de dolari. Şi era prezentată cea mai recentă descoperire a unei firme canadiene – evident – de cercetare care a identificat un zăcământ virgin de aur şi cupru cu o valoare estimată de 12 miliarde de dolari.

Partea incredibilă acum începe. Cu toate că deţine o asemenea avere, România nu are dreptul de a folosi aurul în scop investiţional pentru că a pierdut dreptul de a ştanţa lingouri. Asta din cauza unui scandal de corupţie la privatizarea singurei societăţi din ţară care avea o asemenea licenţă. Cu alte cuvinte, imensa bogăţie care ne aparţine este exploatată de alţii, iar nouă ne revin firmiturile de la masa lor. Stau şi mă întreb cam cum se pune problema interesului naţional în acest caz.

joi, 24 februarie 2011

Lupta cu balaurul


O reprezentare "artistică" a ceea ce fac eu. De la stânga la dreapta: George Scripcaru - Miklos Gantz - Augustin Pulpea

luni, 21 februarie 2011

Bancuri reale cu olteni

Citeam astăzi o ştire pe realitatea.net cum fotbalistul craiovean Claudiu Răducanu a ajus la sapă de lemn. Cică nevasta şi soacra l-au uşurat de 1,5 milioane de euro. Şi până la finalul ştirii nu am înţeles cum de un om poate fi atât de idiot şi credul să-şi treacă toată de averea de peste un milion de euro pe numele soacrei. Dar până la urmă m-am lănurit:

„Claudiu Răducanu a devenit celebru datorită perlelor sale. El a spus că şi-ar dori să locuiască într-un blocnotes, că ar vrea să îşi cumpere o maşină iaht, iar despre caniculă credea că este un criminal în serie. În 2004, pe când era legitimat la Espanyol, la Madrid, au avut loc atentate teroriste. Fotbalistul craiovean a crezut tot timpul ca la televizor vede un film de acţiune.”

marți, 15 februarie 2011

Cetăţeanul Braşovului

Pentru că „specialiştii” din Primăria Braşov interpretează legile după cum îi convine lui George Scripcaru am schimbat şi eu strategia. Adică...Primăria refuză să răspundă la solicitările pe baza Legii nr.544 privind liberul acces la informaţii de interes public făcute în numele PSD Braşov şi motivează ca a trimis răspunsurile persoanei fizice semnatară a adreselor. În pofida faptului că în solicitările respective se specifică foarte clar care este adresa de corespondenţă.

Aşa că am refăcut toate solicitările în numele unui „cetăţean al Braşovului”, Răzvan Popa.



vineri, 4 februarie 2011

SCRISOARE DESCHISĂ

Domnule Primar GEORGE SCRIPCARU,

Vă solicit public să interveniţi, în calitate de şef al Executivului Primăriei Braşov, pentru ca directorul RAT Braşov, Augustin Pulpea, să respecte legea. Principiul transparenţei în administraţia publică trebuie să fie respectat de toate instituţiile aflate în subordinea Consiliului Local şi a Primăriei atâta timp cât în discuţie se află bani publici.

Plec de la premisa că nu aveţi cunoştinţă despre faptul că managerul regiei de transport tratează cu un dispreţ total atât legea cât şi cetăţenii acestui oraş. Şi pentru o bună şi corectă informare vă înştiinţez că am solicitat, în baza Legii nr.544 privind liberul acces la informaţii de interes public, să ni se spună care este procentul pe care RAT îl încasează ca urmare a concesionării serviciului de ridicare a autoturismelor parcate ilegal pe domeniul public. Conducerea regiei de transport refuză cu obstinaţie să ofere această informaţie fără un motiv temeinic încălcând în mod flagrant legea. Este greu de înţeles care este raţiunea pentru care managerul RAT ţine ascunse informaţii de interes public, fapt care nu face altceva decât să alimenteze zvonurile conform cărora banii rezultaţi din această activitate sunt dirijaţi în interese personale şi de grup. Vorbim despre fonduri publice şi despre dreptul legitim al cetăţenilor Braşovului de a cunoaşte ce se întâmplă cu banii lor.

Domnule primar, sunteţi preşedintele PDL Braşov, formaţiune politică ce deţine majoritatea în Consiliul Local. Aveţi obligaţia morală şi legală să vegheaţi ca instituţiile aflate în subordinea Consiliului Local şi a Primăriei Braşov să respecte legea şi să funcţioneze corect în interesul cetăţenilor. Poate că anii îndelungaţi pe care Augustin Pulpea i-a petrecut la conducerea RAT Braşov l-au făcut să uite că este managerul unui serviciu public şi primii în faţa cărora trebuie să dea socoteală sunt cetăţenii.

Vă cer în mod direct şi fără nici un fel de ocolişuri să vă delimitaţi de comportamentul abuziv, arogant şi plin de dispreţ al managerului Augustin Pulpea şi să dispuneţi respectarea Legii nr.544 de către conducerea regiei locale de transport astfel încât braşovenii să ştie câţi bani câştigă RAT ca urmare a concesionării activităţii de ridicare a autovehiculelor parcate ilegal pe domeniul public.

Iar pentru modul în care Augustin Pulpea înţelege să respecte legea şi pe cetăţenii Braşovului vă cer să-l demiteţi de urgenţă sau să-şi prezinte singur demisia în faţa Consiliului Local.

Domnule primar, închei prin a vă atrage încă odată atenţia că aveţi datoria, în primul rând faţă de braşoveni, de a face ordine la RAT Braşov, iar acceptarea unui asemenea comportament din partea celor care conduc regia vă face în egală măsură răspunzător, dacă nu din punct de vedere legal, atunci moral cu siguranţă.