De ce şi-a dat drumul jocul naţionalei?!

Naţionala de fotbal a României a reuşit să spargă gheaţa. Adică cei 11 jucători antrenaţi de Răzvan Lucescu au bătut în cele din urmă şi ei pe cineva. Că cei cu care au jucat sunt buni sau nu, nu mai contează. Ne-au bătut la ei acasă, iar aici i-am bătut noi. La meci a fost şi Mircea Lucescu. Mi-am pus întrebarea firească: Cine a fost antrenorul, de fapt? Lucescu de la ucrainieni sau Lucescu acesta mic şi puţin frustrat că nu reuşeşte să-l depăşească pe taică-su.
Oricum dacă ne uităm cu atenţie la ce s-a petrecut în jurul echipei naţionale în ultima vreme, putem descoperi cine se face vinovat de prestaţia de până acum. Cristi Chivu s-a cărat de la naţională după ce trimis o scrisoare patetică Federaţiei Române de Fotbal. Zicea că nu mai poate, că accidentările şi programul competiţional încărcat nu-i mai permit să evolueze la forma maximă. Vrăjeală! I-a fost frică de un nou eşec în meciul cu Bosnia şi şi-a luat tălpăşiţa.
Apoi Răzvan Lucescu. Toată lumea ştia că este ultimul său meci ca antrenor la naţională. Şi că ajunsese la un acord cu Rapidul. Se pare că nici jucătorii nu prea l-au înghiţit, mărturie stă ultimul joc de ieri în care chiar au jucat fotbal. Mutu şi Marica au fost şi ei prezenţi în teren în calitate de jucători de fotbal! Probabil toată lumea era mulţumită că micul Lucescu pleacă de la naţională.
Bineînţeles că putem luam în calcul şi teoria conspiraţionistă potrivit căreia barosanii din fotbal cum ar fi fraţii Becali, Borcea, Mititelu şi alte specimene au complotat cu jucătorii pentru a-i sabota pe Luceşti.

Eroii vechi şi noi

În fiecare an de Înălţare se celebrează şi Ziua Eroilor. Drept pentru ne-am făcut datoria şi am fost să depunem coroane de flori la cimitirele eroilor din Braşov. Mai exact la cimitirul unde sunt îngropaţi cei ce au murit la Revoluţie şi la locul de veci al celor care şi-au pierdut viaţa în cel de-al Doilea Război Mondial.
Când am ajuns in Cimitirul Eroilor din centrul oraşului, pregătirile erau în toi. Staţie de amplificare, boxe, microfoane şi o masă cu colivă şi alte pomeni aşezate în ordine pentru a fi sfinţite. Peisajul era completat de vreo 50 de cetăţeni deţinători de certificate de revoluţionar, pe care în continuare îi voi numi revoluţionari, cu cocarde tricolore în piept. Evident că era şi un preot de vreo 90 de ani a cărui nume, spre ruşinea mea, nu l-am reţinut.
La un semn al liderului Mardare revoluţionarii au strâns rândurile şi s-au pregătit pentru intonarea imnului de stat. După ultimele acorduri s-a trecut la oficierea slujbei. Nu înainte însă ca Mardare să ni-l prezinte pe preot ca fiind singurul popă braşovean care a susţinut revoluţia din decembrie.
Părintele a îndeplinit destul de rapid ritualul, a sfinţit ce era de sfinţit, a spus două pilde şi a lăsat locul discursurilor. A început acelaşi Mardare care le-a reproşat celor prezenţi că nu au venit îmbrăcaţi potrivit pentru un asemenea eveniment, adică în costum negru şi cămaşă albă. A mai îndrugat el acolo ceva despre importanţa mişcării din decembrie 1989 şi despre lipsa de respect a autorităţilor faţă de luptătorii din revoluţie, după care a cedat microfonul unui anume Samson. Cu ochelari de soare la ochi şi o cămaşă cachi descheiată la mai mulţi nasturi pentru a i se vedea lanţurile de aur de la gât, numitul Samson a ridicat în slăvi mişcarea revoluţionară care a eliberat poporul român. Au mai cuvântat doi cetăţeni, s-au depus coroanele şi s-a spart gaşca.
De acolo am plecat la Cimitirul Şprenghi unde trebuia să aibă loc ceremonialul militar şi religios în memoria eroilor din cel de-al Doilea Război Mondial. Altă lume, alt standard, altă organizare. Echipaje de poliţie dirijau circulaţia în zonă, garda de onoare era pregătită, fanfara militară de asemenea. Trei preoţi militari aşteptau răbdători sosirea oficialităţilor. Ofiţeri ai Garnizoanei Braşov stăteau pe loc repaus de o parte şi de alta a treptelor ce urcă spre cimitir, reprezentanţi ai partidelor politice cu coroane de flori şi o grămadă de elevi aduşi de profesori la eveniment. Aproape de ora 11.30, la faţa locului au sosit prefectul, viceprimarii Braşovului şi reprezentanţii Consiliului Judeţean, iar când ceasul a bătut 11.30 a fost intonat imnul de stat. Bineînţeles că ceremonialul a fost deschis cu slujba soborului de preoţi care şi-au făcut datoria cu simţ de răspundere, milităreşte. Au urmat discursurile. La fel de patetice, citite fără nici un pic de imaginaţie de pe o coală de hârtie, copiate parcă după cele de anul trecute şi de acum doi ani….
După aproximativ o oră manifestarea s-a încheiat cu prezentarea onorului, iar toată lumea s-a împrăştiat în treaba ei. Toţi au fost mulţumiţi că au mai bifat o acţiune.

Regele cu izmenele rupte

Nu sunt un pasionat al fotbalului. Sunt însă la curent cu ce se întâmplă în acest sport, atât la noi, cât şi peste hotare. Din păcate, nu mai urmăresc de ceva vreme meciurile din campionatul intern. Spun din păcate pentru că nu găsesc nici un motiv pentru care să fac acest lucru. Cineva mi-a spus la un moment dat că este un sport pentru manelişti şi beţivi. Nu cred ca avea nimic cu cei cărora le placea genul muzical pomenit, dar a exprimat perfect cam cum se vede fotbalul românesc în momentul de faţă.
Vorbesc din postura unui umil spectator. Nu sunt nici specialist, nici analist şi nici comentator. Doar un spectator care apreciază acest sport de echipă. Şi nu pot să nu mă …enervez e prea mult…să nu simt un profund dezgust când trec în revistă prestaţiile echipelor din campionatul intern, a vieţii extrasportive a jucătorilor, a atrenorilor, dar mai ales a patronilor de cluburi. Se porcăiesc ca la uşa cortului, se ameninţă, se înjură, după care se pupă, se înrudesc sau se declară cei mai buni prieteni. Tratează jucătorii ca pe nişte obiecte de inventar, nu investesc un leu într-o şcoală de fotbal pentru copii. Nici un club din România nu are o secţie de copiii şi junior adevărată. Nimeni nu se gândeşte de performanţă decât prin prisma banilor pe care-i poate câştiga. Antrenorii nu sunt decât paravane pentru mofturile patronilor şi sunt schimbaţi fără nici o reţinere atunci când finanţatorul a visat urât noaptea.
Îl ascultam zilele trecute pe binecunoscutul Gigi Becali care spunea, cu pieptul scos în faţă şi bărbia ridicată, că la Steaua nu se poate vorbi de proiecte pe termen lung. Se referea la antrenori. Cu alte cuvinte orice antrenor vine la Steaua trebuie să ştie că viitorul său profesional poate fi făcut praf de miliardarul din Pipera.
În acelaşi timp nu pot să nu remarc modul în care restul Europei tratează fotbalul. Nu am auzit nici în Anglia, nici în Spania şi nici măcar în Italia, ca patronii cluburilor să se înjure şi să se acuze de blaturi cu arbitrii. Banii investiţi în şcolile de copii, în căutarea de talente, în atragerea spectatorilor pe stadion, în atrenori şi jucători dau roade. Putem urmări un fotbal spectaculos, de angajament, cu jucători care îşi dau duhul pe teren (sunt plătiţi pe măsură),cu stadioane pline ochi, cu oameni care se bucură, nu care se adună pe o arenă sportivă pentru a se lupta cu forţele de ordine.
Stau şi mă întreb cum naiba au ajuns britanicii ca de la temuţii „hooligans” să ajungă la stadioane fără nici un fel de gard de protecţie? Cum se face că finala Ligii Campionilor a fost condusă de un arbitru provenit dintr-o ţară care nu mai are nici o legătură cu fotbalul profesionist (Ungaria), iar arbitrii noştri nu prind nici măcar tuşa? Şi exemplele care fac diferenţa pot continua până când ne dăm seama că avem o mare problemă, nu de bani, ci de mentalitate. Regele sporturilor este de fapt în România, un biet monarh, sărac cu duhul, sărac lipit, cu pretenţii princiare, dar cam nespălat şi cu izmenele rupte.

Aseară m-am drogat...

Nu cu etnobotanice , nu cu alte substanţe halucinogene mai mult sau mai puţin legale. M-am drogat cu muzică! Mi-am pus căştile pe urechi, am pornit banalul Winap, iar din playlist am ales doar acele piese despre care ştiam că au başii suficient de bine conturaţi. M-am jucat puţin cu setările Winap – ului astfel încât joasele să fie şi mai accentuate, am dat volumul la limita suportabilităţii şi m-am lăsat dus de val. O senzaţie cum greu poate fi descrisă în cuvinte! M-am rupt total de lumea înconjurătoare. Devenisem uşor ca un fulg, iar toate problemele cotidiene erau atât de mici şi de neînsemnate încât eram convins că după o asemenea cură de muzică bună care să-mi pătrudă la nivel celular în întreg corpul, nimic nu îmi mai poate sta în cale. Am avut aceeaşi senzaţie ca un fumător care tânjeşte după o ţigară zile în şir, iar după ce trage primul fum îl simte până în vârful degetelor de la picioare. Numai că prin venele mele treceau de această dată sunete, vibraţii, decibeli. Urcam şi coboram de parcă eram într-un montagne rusee uriaş. După o oară de audiţie extremă, mi-am scos căştile şi am revenit la realitate. Mă simţeam ca şi cum atunci venisem dintr-o călătorie într-o altă lume, în altă dimensiune...
Ce am ascultat nu are foarte mare importanţă pentru că gusturile diferă. Dar am trecut de la Whitesnake (Here I go again) la Mylene Farmer (California) şi de la Phil Collins (You ll be in my heart) la Ozzy Osbourne (Dreamer) şi Metallica (One). Şi lista a continuat cu Manowar (Carry On), Helloween (Keeper of the seven keys), Simon and Garfunkel (The sound of silence), Mark Knopfler (Border river), U2 (Where the streets have no name), Deep Purple (Soldier of fortune), Kiss (I finally found my way) şi mulţi alţii. Nu i-am uitat nici pe Tudor Gheorghe (Au înebunit salcâmii), Cargo (Aproape de voi), Timpuri Noi (Tata) sau Phoenix (Te întreb pe tine soare).

Ce-i lipseşte presei braşovene!?

Nu cu mult timp în urmă îmi dau întâlnire cu un amic la o cafenea din zona Teatrului „Sică Alexandrescu”. Era într-o luni. În prima zi a săptămânii, anticariatul din zonă face achiziţii. Tot timpul e coadă, oamenii amărâţi aşteaptă cuminţi la rând să primească nişte bani, întotdeauna insuficienţi, pentru cărţile adunate de o viaţă. Este o imagine care mi-a displăcut întotdeanua. Dar acea zi mi-a rămas în minte pentru simplul motiv că printre cetăţenii cuminţi de la rând, cu cărţile în plase şi privirile obosite, l-am recunoscut pe Jan (Ion) Barbu. În mod cert pentru mulţi acest nume nu înseamnă nimic. Un fost ziarist braşovean, unul dintre puţinii care au reuşit să iasă la pensie după 1989 din postura de jurnalist.
Mi-am adus aminte de o întreagă generaţie de ziarişti despre care poate că putem spune cu nu au fost de primă mână. Că nu au ţinut pasul cu dinamica presei scrise. Că făceau parte din veche şcoală sau că uneori erau mult prea conservatori. Că îşi predau textele pe coli de hârtie, scrise de mână iar acest lucru enerva cumplit.
Însă niciodată nu vom putea spune că nu şi-au iubit meseria. Au fost jurnalişti din pasiune şi din plăcere. Nicidecum pentru bani sau faimă. Îmi aduc aminte şi de Mitel Popescu – Dumnezeu să-l odihnească – care în felul său a fost un aprig apărător al drepturilor colegilor de breaslă. Agitat, puţin boem şi mereu în mişcare, a fost unul dintre cei care se dovedea de neînduplecat când venea vorba de respectarea drepturilor, cu precădere salariale, ale ziariştilor.
Au stat în branşă când a ploat, când a fost frig, când patronii nu ştiau cum să scape de ei sau când nu li se plătea salariul cu lunile. Indiferent de greutăţile din presa braşoveană nici unul dintre ei nu a abandonta şi au reuşit să fie jurnalişti până la capăt. Indiferent unde a fost acel capăt. Pe ei şi pe mulţi alţii îi admir că au avut această putere.
Cred că asta lipseşte presei în ziua de azi. Pasiunea. Plăcerea de a fi ziarist a dispărut. Interesele politice şi economice în presa locală au distrus orice urmă de conştiiţă jurnalistică. Nimeni nu mai este interesat să facă o carieră în presă pentru simplul motiv că nimeni nu mai crede în principiile jurnalismului. Încrederea în presă a ajuns aproape de zero, iar vinovaţii sunt deopotrivă politicienii, patronii de presă şi ziariştii.