Actorii vechi şi noi

De fiecare dată când moare un actor din vechea generaţie mă gândesc unde sunt actorii din noua generaţie. Nu-i vedem decât la teatru, pe unii dintre ei, iar pe alţii în telenovele sau în tot felul de emisiuni idioate de divertisment.
Marii actori, au ajuns mari pentru că s-au făcut filme. Filme multe şi de toate genurile. Au avut la viaţa lor nenumărate roluri în care publicul i-a plăcut sau i-a dispreţuit. Dar zeci de ani s-au aflat pe marile sau micile ecrane în producţii pe care şi acum le urmărim cu plăcere.
Mie personal niciodată nu mi-au plăcut filmele cu mesaj puternic. Nu mi-au plăcut filmele făcute exclusive pentru critici şi pentru festivaluri. După umila mea părere de simplu consummator, un film bun este un film care atrage public mult şi pe care îl puţi vedea de mai multe ori fără să te plictiseşti.
Foarte mulţi îl înjură pe Sergiu Nicolaescu. Că este retrograde, că îşi trage sume considerabile de la CNC pentru propriile producţii, că noua generaţie de regizori, premiaţi la festivaluri, nu au bani pentru filmele lor şi aşa mai departe. Am văzut “Moartea domnului Lăzărescu”, “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, “Poliţist, adjectiv” şi altele ale noii generaţii de regizori. Filme premiate la festivaluri internaţionale. Filme cu mesaj foarte puternic, dar atât. Nu sunt plăcute (poate cu excepţia “Poliţist, adjectiv”) sunt deprimante. Vedem în ele aceeaşi realitate care ne înconjoară şi de care vrem să scăpăm. Mă uit la un film pentru a mă deconecta, pentru a ieşi din acceaşi lume pe care o văd în fiecare zi.
Nu vreau să-I ridic osanale lui Nicolaescu, dar omul chiar a făcut filme. Producţii care chiar umpleau sălile de cinematograf şi i-a făcut pe marii actori. Îmi vor spune unii că atunci erau bani pentru filme, că erau alte vremuri. Poate au dreptate, dar cu toţi banii de atunci s-au făcut şi filme proaste. Acum, din păcate se fac doar filme proaste sau pentru festivaluri.
Atunci când noua generaţie de regizori va face un filme pentru public, cu succes de casă, cu încasări pe măsură, atunci vom începe să vedem şi noua generaţie de actori. Care fără îndoială sunt cel puţin la fel de buni ca cei vechi, dar nu sunt puşi în valoare.

Ceauşismul târziu

În Braşov echipe de gherilă electorală pornesc simultan, noaptea, în mai multe localităţi şi taie cu săbiile din dotare bannere şi eşarfe de pe stâlpi. O acţiune concertată la nivelul întregului judeţ care îi surprinde şi pe cei mai vigilenţi primari.
Într-o altă zonă a României lui Băsescu, un primar de municipiu a atras atenţi unui cetăţean care şi-a permis să-l critice pe preşedinte că va fi aruncat peste Dunăre. Şi a făcut asta de faţă şi pe aceeaşi scenă cu garantul Constituţiei.
Un primar zelos, cu balele curgându-i până la genunchi, într-un puseu de pupincurism împins la extrem, îi şterge în public pantalonii preşedintelui.
La un miting electoral la care era aşteptat Băsescu, responsabilul cu organizarea face repetiţii cu participanţii când, cum şi cât să aplaude, să ovaţioneze şi să ridice pancarde. Oameni sunt aduşi cu forţa dintr-un întreg judeţ pentru a-l aplauda pe Băsescu. Acelaşi candidat prezidenţiabil ne explică faptul că numirea premierului este o chestiuine de cine este mai tare. „ Băi băieţi, vreţi voi premier un primar care are 80%...Staţi că vă deu eu un premier un primar care are tot atât, dar e bucureştean şi are experienţă!”.
Pe o altă scenă, la un alt miting electoral, Băsescu primeşte în dar şi agită deasupra capului un paloş care i-a aparţinut unui anume Caiac, interlop vestit din Craiova.
Acelaşi candidat se laudă cu extinderea teritoriului României, în secolul XXI, când dioscursurile de tip expansionist sunt un subiect tabu pentru mai toţi liderii de stat. Nici măcar ultimii lideri comunişti rămaşi la putere nu îşi permită să pomenească despre extindere teritorială. Poate că în curând Băsescu ne va spune că nu mai trimitem trupe în Irak, ci ne pregătim să invadăm Rusia pentru a pune mâna pe gazele naturale.

Asta este România ultimilor ani...un ceauşism târziu, cu parfum de dictatură sud americană.

Democraţie doar când ne place

Am spus de ai multe ori că suntem un popor de ipocriţi. Nu mă mai îndoiesc de acest lucru, dar continui să găsesc noi argumente care vin să-mi întărească această idee. La noi instrumentele democraţiei sunt facultative şi le invocăm doar atunci când ne face plăcere. Este democratic ca preşedintele să convoace referendum, dar este profund împotriva legilor democraţiei să se convoace referndum local. Este democratic şi constituţional ca preşedintele să numească un premier, dar este neconstituţional ca o majoritate parlamentară să-l refuză şi să nu-i acorde încrederea. Este ultrademocratic să avem libertate de exprimare, dar doar atunci când nu suntem noi subiectul exprimării libere. Este cursul normal al democraţiei să avem libertatea de a susţine un candidat la preşedinţie, dar ne deranjează foarte tare când „alţii” susţin pe altcineva. Ne impovizăm tot felul de spaţii de defulare, în virtual sau nu, despre care clamăm că sunt platforme de exprimare liberă. Dar în acelaşi timp suntem deranjaţi de cei care nu sunt de acord cu opiniile noastre politice şi îşi spun public fără nici o urmă de ezitare preferinţele politice.

Nu, Eftimie! Nu am să le spun nimic din ceea ce îmi cereai tu să le spun. O să-i încurajez! Pentru că este vorba despre un grup de tineri care nu au prejudecăţi legate de candidatul Mircea Geoană şi nu le este ruşine să spună în gura mare cu cine votează. Au trimis mesaje de susţinere care au ajuns la tine şi la alţii. Nu împărtăşiţi aceleaşi opinii politice. Nici nu mă aşteptam. Dar în egală măsură, mă aşteptam ca cel puţin blogării să trateze cu mai multă toleranţă această formă de exprimare LIBERĂ. Nu să-i pună la zid pe bieţii copii şi să-i spurce ca la uşa cortului. Şi mai ales să ameninţe cu tot felul de dezvăluiri "incendiare" la adresa unuia sau altuia. Vrea cineva să ne duelăm în dezvăluiri? Am cartuşiera plină, dar nu cred că ar fi bine pentru nimeni. Care este diferenţa dintre un politician retrograd care nu acceptă alte păreri şi un blogăr deranjat că cineva îşi permite să posteze în spaţiul lui public un mesaj de susţinere. Mă îngrozesc la gândul că doar cea de vârstă!

Îmi explica odată un blogăr cât de idioţi sunt politicienii care nu pricep nimic din ceea ce înseamnă "new media" şi se distra copios pe seama celor care încercau să afle prin tot felul de mijloace cine se află în spatele unor bloguri "de atitudine" anonime. Îmi este teamă că nici măcar o parte a blogărilor nu înţeleg că "new media" înseamnă în primul rând LIBERATE DE EXPRIMARE.

P.S. Îi mulţumesc lui eftimie pentru postarea cu pricina de pe propriul blog pentru că m-a trezit din adormire.

O întrebare

La ce îmi foloseşte blogul? De o bucată de vreme nu am mai scris nimic. Nu ştiu de ce. Idei şi subiecte sunt cu duiumul, dar nu îmi vine. Şi mă tot întreb la ce bun să scriu în lumea asta virtuală. Cu ce mă ajută? Am vreo satisfacţie?

Îmi spunea cineva la un moment dat că nu îşi face blog pentru că nu-i vede rostul. Altul îmi explica laconic că este la modă ca fiecare să aibă blog, motiv pentru care vrea să fie deosebit şi nu apelează la acest element. Unii susţin că cei care scriu pe blog sunt frustraţi şi au nevoie de un loc unde să defuleze. Alţii îmi explică faptul că majoritatea jurnaliştilor şi-au făcut blog pentru a putea spune lumii întregi ceea ce prin politica organului de presă unde lucrează nu pot spune.

Pe de altă parte tabăra cealaltă abundă de asemenea de explicaţii pro blogosferă. Comunicarea, interacţionarea în virtual cu semenii noştri, satisfacţia de a vedea că lumea citeşte şi apreciază ceea ce scrii. Sau pur şi simplu dorinţa de a împărtăşi trăiri, gânduri sau experienţe.

În ceea ce mă priveşte nu am descoperit încă ce anume mă face să scriu pe blog. Dar dacă nu o fac simt că nu am terminat ceva. La sfârşitul unei zile în care nu am nicio postare am sentimentul că îndatoririle mele din ziua respecivă nu au fost duse la bun sfârşit în totalitate. Poate că este un defect profesional de care nu am reuşit să scap. Sau nici nu am vrut!? Poate că este acea dorinţă a ziaristului de a putea cuantifica exact câte persoane i-au citit textul. Recunosc fără falsă modestie că nu sunt un scriitor foarte bun. Am văzut în blogosferă texte extraordinare ale unor oameni care nu au avut niciodată vreo legătură cu presa. De asemenea, am citit texte ale unor persoane apropiate care m-au uimit în mod plăcut prin profunzimea şi sensibilitatea cu care au fost scrise.

Poate că fiecare îşi găseşte propriile motive pentru a intra în blogosferă. Eu nu le-am identificat încă, dar voi continua să scriu. Iar când îmi voi da seama la ce îmi foloseşte blogul, cu siuranţă că răspunsul îl voi posta tot pe ...blog.

Un pic de şmecherie în politică

Poporul nu numai că înţelege politica făcută la Bucureşti, dar o şi interpretează. Şi nu numai atât. Pune la cale strategii, are permant sfaturi şi este gata să critice orice decizie celor mari. Şi pentru că poporul nu are unde să-şi expună părerile şi strategiile politicie, o face cel mai bine în stradă. La colţ, pe bancă în parc, în faţa porţii sau la coadă la vreo instituţie publică.
Scriam cu ceva timp în urmă de vecinul meu, „nea Mişu” un mare fan al politicii. Ieri mă prinde iarăşi la cotitură. Şi cum evenimentele din ultimele zile impuneau o radiografie completă şi un comentariu amplu, nu scap.
- Băi...ăştia au înnebunit de tot! Cu toţii! Şi unii şi alţii!
Trebuie să recunoc că nu prea am chef să discut chestiuni politice cu omul, pentru că pune atât suflet şi se lansează în analize atât de complexe încât îmi trebuie destul de mult timp ca să fac faţă.
- Ce să-i faci, e miza mare! Se înteţeşte lupta! îi răspund.
- Ce naiba le trebuie lor acum scandal!? continuă nea Mişu. Parcă le-a luat Dumnezeu minţile!
Ridic din umeri în speranţa că voi reuşi prin noncombat să punct unei discuţii interminabile. Nici o şansă.
- Eu nu înţeleg de ce nu se pot înţelege dacă tot sunt în coaliţie. Sunt la guvernare. Şi-au împărţit ciolanul şi tot nu se înţeleg! Nu pricep de ce se tot muşcă atât...
- Păi, nea Mişule, aşa e politica. Sunt două partide diferite, iar miza campaniei electorale este foarte mare..., încep eu să-i explic.
- Fi atent aici..., bătrânul îşi trece mâna prin păr şi cade pe gânduri puţin pentru a-şi ordona ideile. Ăştia de la pesedeu nu stau în banca lor. Când se face linişte iese unul ca Vanghelie şi începe să latre. Ăştia de la pedeleu sunt mai altfel...Cum să-ţi explic eu ţie...Sunt mai rafinaţi. Nu dau aşa cu barda. Muşcă şi ei, dar mai finuţ aşa...nu chiar pe faţă.
- Nu e chiar aşa, combat eu deşi nu mi-am propus acest lucru. În chestia nu Dan Nica este greşeala celor de la PDL. Au făcut-o intenţionat la îndemnul lui Băsescu ca să abată atenţia de la problemele reale. Şi nu se poate accepta o asemenea atitudine...cu ultimatumuri, că doar nu sunt subalternii lui Boc.
Bătrânul nu se lasă intimidat şi îşi continuă raţionamentul.
- Asta nu e treabă...Eu dacă eram în locul lui Băsescu, îl luam pe Geoană deoparte şi îi spuneam: „Băi Geoană! Facem aşa. Dacă ieşi tu preşedinte mă pui pe mine prim ministru. Şi invers. Dacă ies eu, te pun pe tine!” Aşa se face treabă...Trebuie să fie în pic de şmecherie în politica asta. Că aşa ...cum se întâmplă acum nu se rezolvă nimic.
- Lucrurile nu sunt chiar aşa de simple, îi spun lui nea Mişu.
- Ei pe dracu’! Fi atent aici la mine...tot Băsescu iese preşedinte! Şi şti de ce?
Dau din cap că nu.
- Pentru că unii l-au învăţat pe Geoană să spună că nu vrea UDMR la guvernare. Şi acum ar vrea să primeasacă voturile ungurilor...Ungurii sunt disciplinaţi şi merg la vot. Iar dacă românii nu o să se ducă, atunci un 7% de la unguri ar însemna foarte mult.
Un argument interesant. Mai schimbăm câteva vorbe şi profit de faptul că la întrevederea noastră mai apare un cetăţean nu foarte interesat de politică şi plec în treaba mea.