Ţara lui Papură Vodă

În urmă cu mai bine de 7 ani era doar un copil. De puţin timp trecuse de vârsta de 20 de ani. Ca mulţi alţii nu avea de lucru şi nici nu avea vreo şansă să-şi găsească, având în vedere că nu avea o pregătire specială. În gaşca lui erau tot felul de indivizi. Unii liniştiţi, alţii pierde vară care trăiau din furtişaguri. Nu este greu de imaginat că s-a înhăitat cu cei care se ocupau cu găinăriile, nicidecum cu ceilalţi.

A hotărât să dea marea lovitură. Un Ford Focus, din 98, parcat pe o stradă îngustă şi întunecoasă avea un casetofon tentant. Scotea ceva bani pe el. La venirea nopţii, împreună cu prietenii săi a trecut la acţiune. A spart geamul cu o bujie învelită într-un prosop şi a deschis portiera. Maşina nu avea alarmă. Unul dintre ei, specialist, s-a apucat imediat să demonteze casetofonul. Au deschis şi portbagajul şi au scos roata de rezevă. Cum nu prea mai era mare lucru de furat, au încărcat prada în maşina unuia dintre ei şi au plecat.

După nici două săptămâni s-a trezit cu poliţia la uşă. L-au reţinut pentru furt calificat şi în mai puţin de şase luni era condamnat la 3 ani de puşcărie. A ieşit după un an şi jumătate, cu condiţia să se cuminţească şi să nu mai aibă abateri. Altfel va fi băgat din nou la zdup. A cunoscut o fată cu care s-a mutat în chirie. Câştiga bani aducând mâncare din Ungaria pe care o vindea la cunoştinţe. Nu se îmbogăâea, dar îi ajungea să trăiască.

Într-o zi a plecat cu un prieten taximetrist să bea o cafea. În trafic s-a produs un incident urmat evident de o altercaţie. Din înjurătură în înjurătură şi-a ieşit din fire şi l-a luat la pumni pe celălalt şofer. A fost suficient pentru a depune plângere penală. Urma să intre din nou în puşcărie să execute şi restul de pedeapsă. Ideea era greu de suportat aşa că nu a mai stat mult pe gânduri şi a plecat din ţară. A ajuns tocmai în Italia. Într-un orăşel liniştit pe malul Mării Adriatice s-a apucat de muncă. Lucra în construcţii şi treaba mergea destul de bine. După ceva vreme, când a prins ceva cheag a chemat-o şi pe prietena lui din ţară. Ea s-a angajat la nişte italieni pentru a avea grijă de copii. Seara făcea curat în clădirea de birouri unde aceştia aveau firma. El lucra pâană târziu la făcut betoane, dat cu şpaclul, gletuit, faianţat şi şmotruit. Locuiau în chirie şi au reuşit chiar să-şi cumpere şi o maşină. Prima a fost un Audi 80. A urmat un A3, iar mai apoi un A4. A făcut credit la bancă pentru a-şi putea lua maşina. Anii trecea şi lucrurile păreau că se liniştiseră. Nu mai făcea găinării şi nici prin cap nu-i trecea să mai fure ceva. Vroia să se aşeze la casa lui pentru că îşi găsise un rost în viaţă.

În acest timp, în România era dat în consemn la frontieră, dat în urmărire generală şi trecut pe lista cu infractorii căutaţi de poliţie.

În Italia îşi vedea liniştit de viaţa lui. Aşa au trecut ani de zile. S-a însurat şi peste ceva vreme soţia a rămas însărcinată. Numai că păcatele trecutului l-au urmărit. Printr-o împrejurare nefericită organele de anchetă din Români au aflat unde este. Imediat au anunţat autorităţile italiene care l-au şi luat în custodie. A fost obligat să execute arest la domiciliu. Nu avea voie să meargă decât la lucru, după care se întorcea acasă. Cel puţin odată pe săptămână carabinierii se prezentau la diferite ore la el acasă pentru a-l verifica. A început o intensă corespondenţă cu autorităţile române. Le cerea să-i permită să-şi execute restul de pedeapsă în aceeaşi formulă. Mai ales că italienii nu aveau nicio problemă cu el atâta vreme cât nu a comis infracţiuni pe teritoriul lor. Mai mult chiar, România devenise membru cu drepturi depline a Uniunii Europene.
Nu mai puţin de şase luni a făcut arestul la domiciliu, până când autorităţile din România au concluzionat că ţara nu se poate lipsi de plăcerea de a caza în penitenciarele sale un infractor atât de periculos. Au cerut să fie extrădat de urgenţă. Italienii nu au avut de ales şi l-au dus, până la îndeplinirea formalităţilor, într-un penitenciar de la ei.

Peste alte câteva luni a fost suit în avion şi trimis la Bucureşti. Ajuns în ţară a fost încarcerat în penitenciarul de maximă siguranţă de la Codlea. Au început de data aceasta procesele pentru ca justiţia românească să recunoască cele aproape 11 luni de arest la domiciliu din Italia. A avut câştig de cauză şi peste patru luni era din nou un om liber. Soţia născuse un băieţel pe care el nu-l văzuse niciodată. A primit doar câteva poze. A mai zăbovit în România mai puţin de o lună, până şi-a făcut din nou actele, după care a luat iarăşi drumul Italiei. Dar nu mai înainte de a jura că nu se va întoarce niciodată în ţară. În peninsulă şi-a reluat lucrul pentru că patronul, un italian, l-a reangajat. Viaţa şi-a reluat cursul ei firesc.

Toate acestea se întâmplau în timp ce în România gorbunovii care împuşcau oameni pe stradă umblau liberi. În timp ce intangibilii judecători puneau în libertate criminali, lideri ai clanurilor mafiote şi cămătari care îşi terorizau victimele cu electroşocuri. Pentru simplul motiv că nu prezintă pericol social. În aceeaşi Românie în care poliţia nu este în stare să adune suficiente dovezi pentru condamnarea unor ucigaşi. În aceeaşi ţară în care penitenciarele colcăie de deţinuţi înghesuiţi câte doi într-un pat în celule insalubre, mai jegoase şi mai mizerabile decât grajdurile de animale.