KFC este de căcat

Jur solemn şi public să nu mai calc niciodată în restaurantul KFC din Piaţa Sfatului. Nu ştiu dacă ce s-a întâmplat acolo este din cauză că sunt eu ghinionist, că tot personalul se trage din combinaţia ciudată dintre latini şi slavi (balcanici) sau doar pentru că acolo lucrează nişte români idioţi şi nesimţiţi. Prima experienţă urâtă cu invenţia generalului american din Kentucky a fost când am vrut să mănânc o porţie de orez cu file de pui. Cu un rânjet cretin pe faţă, vânzătoarea m-a anunţat că am de aşteptat aproximativ trei minute. După 15 minute încă nu primisem orezul. I-am atras atenţia că stau de ceva vreme şi mi-a replicat că va fi gata imediat. După alte 15 minute mi-a întins sictirită porţia de pui. Mi-am cerut scuze că am avut impertinenţa să o deranjez şi am plecat.
A doua oară m-am hotărât să cumpăr tot orez cu pui, numai că de data aceasta la pachet. Am comandat, am fost servit rapid, dar după o jumătate de oră, când mi-am desfăcut pachetul am constatat cu oarecare stupoare că lipsea puiul. Am plătit pui cu orez şi am primit doar orezul.
Cea de-a treia experienţă nefericită la KFC le-a pus capac la toate. A fost picătura care a umplut paharul.
Împins de foame şi de ora oarecum târzie la care nu prea ai foarte multe alternative în centrul oraşului descind din nou la KFC. Imi comand o porţie de „crispy”, cu tot tacâmul – cartofi prăjiţi, suc, sos şi chifle. Îmi iau şi un „Adevărul de seară” şi mă pun pe înfulecat. Aveam în faţă cinci fileuri „crispy”. Am mâncat trei şi am rămas fără chifle. Mă ridic de la masă şi mă duc să mai comand două chifle. Arunc o privire scurtă în urmă ca nu cumva să se aşeze altcineva pe locul meu. Nu are cum. Am lăsat ziarul deschis, pachetul de ţigări lângă tavă. Plus că mai aveam mâncare pe farfurie. Îi cer vânzătoarei două chifle, plătesc şi mă întorc la masă. Totul a durat cel mult un minut şi jumătate. Nu fac mai mult de doi paşi cu chiflele în mână că observ că masa mea era goală. Nu tu mâncare, tavă, ziar sau pachet de ţigări. Nu-mi vine să cred. Angajata care face curat printre mese mi-a aruncat totul la gunoi. Stau ca prostul cu chiflele în mână, între mese şi mă uit la locul unde ar fi trebuit să mă aşez. Mai nutresc speranţa că mâncarea mea a fost mutată pe o altă masă. O speranţă deşartă care se confirmă după ce dau un ocol prin restaurant cu chiflele în mână. Le pun pe o masă şi mă adresez fetei responsabile cu debarasarea. Încercam o stare ciudată, un amestec de idignare, mirare şi nervi.
- Domnişoară...fiţi amabilă, dar mi-aţi aruncat mâncarea la gunoi!
Fata se uită la mine cu o privire tâmpă, se sprijină în mop şi-mi răspunde:
- Cine? Eu?
- Da...stăteam acolo şi m-am dus să-mi mai cumpăr nişte chifle, dar nu terminasem de mâncat...
Cu aceeaşi privire, reflectare perfectă a coeficientului de inteligenţă, trece la atac:
- Da’ ce ...m-aţi văzut pe mine aruncând ceva la gunoi....
Mirarea dispare şi rămân cu nervii şi idignarea, dar încerc să mă stăpânesc şi să mă port decent.
- Domnişoară...era o tavă cu mâncare, cu un ziar deschis lângă şi un pachet de ţigări. Erau ale mele şi le-aţi aruncat la gunoi.
- Se poate, răspunde ea idiferentă şi schimbă mâna de sprijin de pe mop. Am debarasat vreo cinci mese, se poate să fi fost şi a dumneavoastră.
Dispare şi idignarea. Rămân doar nervii pe care fac eforturi să-i ţin în frâu.
- Păi şi eu ce fac acum? Cum se poate să aruncaţi ceva de pe masă, când habar nu aveaţi dacă mai stă cineva acolo. Este inadmisibil!
Fata ridică din umeri şi priveşte în gol.
- Ar fi trebuit să-mi spuneţi că mergeţi doar să cumpăraţi chifle, spune ea. Eu de unde să ştiu...Atâta lume lasă tăvile pe masă....
Fac ochii mari. Simt cum tot sângele mi se urcă la cap. Pur şi simplu nu am replică. Îmi vine să-i ard una peste faţă, să mă ţină minte câte zile o avea.
- Cum...nu se poate...nu vă uitaţi dacă mai e mâncare ....este incredibil. Eu ce fac acum ...Vă bateţi joc de clienţi....Sunteţi nişte....
Domnişoara cu pricina are aceeaşi expresie a feţei care cere pumni. Nu înţelege de ce sunt atât de idignat. Ea are de făcut o treabă. Cei doi neuroni foarte ocupaţi cu coordonarea curentă a fizicului nu trebuie să facă nici un efort pentru închegarea altor procese cognitive mai complexe.
Uit şi de chifle şi de şeful de unitate căruia ar fi trebuit să-i reclam incidentul şi ies din restaurant vorbind singur ca un moş sclerozat. După ce am luat o gura de aer răcoros de munte mi-am mai revenit şi mi-am jurat să nu mai calc niciodată la KFC.