Dominic de Habsburg să-ţi iei castelul cu tot cu vizitatori!

Nu am vizitat Castelul Bran decât de două ori în întreaga mea existenţă şi pot spune că am intrat în cel de-al treilea deceniu. Prima dată a fost cu ceva ani în urmă, pe când încă eram în şcoala generală. A doua oară a fost duminică.

Am făcut o plimbare până la Bran cu scopul precis de a vizita castelul. Din păcate am făcut greşeala de a ne baza pe prognoza meteo de la buletinele de ştiri de cu o seară în urmă. Ni se spunea cu zâmbetul pe buze că vremea se va strica doar de luni. Nici nu am ieşit bine din Braţov că a şi început ploaia.

Ajunşi în Bran am găsit cu oarecare dificultate un loc de parcare şi am pornit-o, înfruntând vântul, către cel mai vizitat loc din Transilvania. În afară de aglomeraţia enervantă şi de aspectul oriental, în Bran nu prea ai ce vedea. Ne-am aşezat la coadă la bilete şi după 10 minute urcam cu paşi apăsaţi către monumentul istoric cel bine mediatizat. Evident că nu eram singuri. Eram într-un puhoi de lume, tineri şi bătrâni, copii şi părinţi. O mulţime destul de pestriţă.

Pe culmea unde este castelul bătea un vânt atât de tăios încât nu am zăbovit prea mult pentru a admira priveliştea. Am mai urcat câteva trepte şi când să intrăm ne-am lovit un prim obstacol. O barieră ca alea pe care le întâlneşti la metrou făcea ca puhoiul de vizitatori să se poticnească şi înaintarea să devină dificilă.

Am trecut de barieră şi am început periplul printre ziduri, odăi, firide şi dormitoare de sute de ani. Ca orice muzeu care se respectă în castelul Bran există plăcuţe care explică tot ce vezi în cel puţin două limbi. Nu prea aveam timp să aprofundăm ce vedeam pentru că din gloata care venise de prin alte colţuri ale ţării, în special din sud, nu era înzestrată cu foarte multă răbdare. Vroiau doar să bifeze vizita făcută. Este de bon ton.

Traseul impus de administratorii muzeului ne-au purtat pe toţi către piesa de rezistenţă a castelului – pasajul secret. O scară îngustă şi abruptă, săpată în piatră. Când ne-a venit şi nouă rândul să urcăm ne-am blocat. În spatele meu, miticii, au început să vocifereze. Erau câţiva cocoşei care aveau atârnate de gât câte o domnişoară cărei cu greu îi dădeai 18 ani. Nu după mult timp am descoperit şi cauza care blocase circuitul turiştilor dornici să mănânce istorie pe pâine. O cucoană, aflată la prima vizită într-o cetate medievală s-a panicat la mijlocul pasajului secret. Nu vroia să mai urce şi urla că vrea să se întoarcă. Un individ din spatele ei – probabil soţul – insista că nu se poate întoarce. Femeia nici nu vroia să audă. După un schim de replici ca în familie, soţul şi-a pierdut răbdarea şi i-a dat consoarte un brânci de a reuşit să o mai urnească două trepte. A fost momentul psihologic care a deblocat situaţia. S-a reluat circuitul şi toată lumea a fost mulţumită. Am trecut în viteză, duşi de val, prin coridoare şi odăi şi am ajuns pe o terasă unde era spaţiu suficient pentru a rupe rândurile. Ne-am tras sufletul câteva minute şi am pornit din nou. Exact la timp pentru a afla din gura unei domnişoare foarte atent machiate care îi povestea unei prietene, că aici a locuit Dominic de Habsburg şi de aceea îşi cere înapoi castelul.
În dormitorul dotat cu pat cu baldachin, o doamnă coafată se arăta total nemulţumită de castel şi îi cerea soţului ca data viitoare său o ducă la Peleş. Să vadă şi ea cum trăiau adevăraţii regi, nu ca ăştia de au populat într-o vreme Branul şi care trăiau cam călugăreşte, după cum a obsevat distinsa doamnă.

În curtea castelului, ultimul loc unde am putut rupe din nou rândurile, se făceau poze în draci. Toată lumea se poza la fântână, sub iederă, pe pietre sau pe scări. Privirile mi-au căzut asupra unui element care în mod sigur nu aparţinea epocii de glorie a edificiului. O firmă din lemn pe care era scris cu litere foarte mari: „Magazin de suveniruri”. Era şi o săgeată care indica o uşă ferecată cu un lacăt mare şi ruginit. O iniţiativă cam neinspirată, după părerea mea, pentru strica tot farmecul, iar magazinul oricum era închis.

Pe drum până la maşină i-am bombănit iarăşi pe meteorologi care ştiu să prezică vremea la fel de bine cum Ministerul Culturii ştie să administreze Castelul Bran.