Recent Posts

duminică, 29 mai 2011

Regele cu izmenele rupte

Nu sunt un pasionat al fotbalului. Sunt însă la curent cu ce se întâmplă în acest sport, atât la noi, cât şi peste hotare. Din păcate, nu mai urmăresc de ceva vreme meciurile din campionatul intern. Spun din păcate pentru că nu găsesc nici un motiv pentru care să fac acest lucru. Cineva mi-a spus la un moment dat că este un sport pentru manelişti şi beţivi. Nu cred ca avea nimic cu cei cărora le placea genul muzical pomenit, dar a exprimat perfect cam cum se vede fotbalul românesc în momentul de faţă.
Vorbesc din postura unui umil spectator. Nu sunt nici specialist, nici analist şi nici comentator. Doar un spectator care apreciază acest sport de echipă. Şi nu pot să nu mă …enervez e prea mult…să nu simt un profund dezgust când trec în revistă prestaţiile echipelor din campionatul intern, a vieţii extrasportive a jucătorilor, a atrenorilor, dar mai ales a patronilor de cluburi. Se porcăiesc ca la uşa cortului, se ameninţă, se înjură, după care se pupă, se înrudesc sau se declară cei mai buni prieteni. Tratează jucătorii ca pe nişte obiecte de inventar, nu investesc un leu într-o şcoală de fotbal pentru copii. Nici un club din România nu are o secţie de copiii şi junior adevărată. Nimeni nu se gândeşte de performanţă decât prin prisma banilor pe care-i poate câştiga. Antrenorii nu sunt decât paravane pentru mofturile patronilor şi sunt schimbaţi fără nici o reţinere atunci când finanţatorul a visat urât noaptea.
Îl ascultam zilele trecute pe binecunoscutul Gigi Becali care spunea, cu pieptul scos în faţă şi bărbia ridicată, că la Steaua nu se poate vorbi de proiecte pe termen lung. Se referea la antrenori. Cu alte cuvinte orice antrenor vine la Steaua trebuie să ştie că viitorul său profesional poate fi făcut praf de miliardarul din Pipera.
În acelaşi timp nu pot să nu remarc modul în care restul Europei tratează fotbalul. Nu am auzit nici în Anglia, nici în Spania şi nici măcar în Italia, ca patronii cluburilor să se înjure şi să se acuze de blaturi cu arbitrii. Banii investiţi în şcolile de copii, în căutarea de talente, în atragerea spectatorilor pe stadion, în atrenori şi jucători dau roade. Putem urmări un fotbal spectaculos, de angajament, cu jucători care îşi dau duhul pe teren (sunt plătiţi pe măsură),cu stadioane pline ochi, cu oameni care se bucură, nu care se adună pe o arenă sportivă pentru a se lupta cu forţele de ordine.
Stau şi mă întreb cum naiba au ajuns britanicii ca de la temuţii „hooligans” să ajungă la stadioane fără nici un fel de gard de protecţie? Cum se face că finala Ligii Campionilor a fost condusă de un arbitru provenit dintr-o ţară care nu mai are nici o legătură cu fotbalul profesionist (Ungaria), iar arbitrii noştri nu prind nici măcar tuşa? Şi exemplele care fac diferenţa pot continua până când ne dăm seama că avem o mare problemă, nu de bani, ci de mentalitate. Regele sporturilor este de fapt în România, un biet monarh, sărac cu duhul, sărac lipit, cu pretenţii princiare, dar cam nespălat şi cu izmenele rupte.

marți, 24 mai 2011

Aseară m-am drogat...

Nu cu etnobotanice , nu cu alte substanţe halucinogene mai mult sau mai puţin legale. M-am drogat cu muzică! Mi-am pus căştile pe urechi, am pornit banalul Winap, iar din playlist am ales doar acele piese despre care ştiam că au başii suficient de bine conturaţi. M-am jucat puţin cu setările Winap – ului astfel încât joasele să fie şi mai accentuate, am dat volumul la limita suportabilităţii şi m-am lăsat dus de val. O senzaţie cum greu poate fi descrisă în cuvinte! M-am rupt total de lumea înconjurătoare. Devenisem uşor ca un fulg, iar toate problemele cotidiene erau atât de mici şi de neînsemnate încât eram convins că după o asemenea cură de muzică bună care să-mi pătrudă la nivel celular în întreg corpul, nimic nu îmi mai poate sta în cale. Am avut aceeaşi senzaţie ca un fumător care tânjeşte după o ţigară zile în şir, iar după ce trage primul fum îl simte până în vârful degetelor de la picioare. Numai că prin venele mele treceau de această dată sunete, vibraţii, decibeli. Urcam şi coboram de parcă eram într-un montagne rusee uriaş. După o oară de audiţie extremă, mi-am scos căştile şi am revenit la realitate. Mă simţeam ca şi cum atunci venisem dintr-o călătorie într-o altă lume, în altă dimensiune...
Ce am ascultat nu are foarte mare importanţă pentru că gusturile diferă. Dar am trecut de la Whitesnake (Here I go again) la Mylene Farmer (California) şi de la Phil Collins (You ll be in my heart) la Ozzy Osbourne (Dreamer) şi Metallica (One). Şi lista a continuat cu Manowar (Carry On), Helloween (Keeper of the seven keys), Simon and Garfunkel (The sound of silence), Mark Knopfler (Border river), U2 (Where the streets have no name), Deep Purple (Soldier of fortune), Kiss (I finally found my way) şi mulţi alţii. Nu i-am uitat nici pe Tudor Gheorghe (Au înebunit salcâmii), Cargo (Aproape de voi), Timpuri Noi (Tata) sau Phoenix (Te întreb pe tine soare).

duminică, 22 mai 2011

Ce-i lipseşte presei braşovene!?

Nu cu mult timp în urmă îmi dau întâlnire cu un amic la o cafenea din zona Teatrului „Sică Alexandrescu”. Era într-o luni. În prima zi a săptămânii, anticariatul din zonă face achiziţii. Tot timpul e coadă, oamenii amărâţi aşteaptă cuminţi la rând să primească nişte bani, întotdeauna insuficienţi, pentru cărţile adunate de o viaţă. Este o imagine care mi-a displăcut întotdeanua. Dar acea zi mi-a rămas în minte pentru simplul motiv că printre cetăţenii cuminţi de la rând, cu cărţile în plase şi privirile obosite, l-am recunoscut pe Jan (Ion) Barbu. În mod cert pentru mulţi acest nume nu înseamnă nimic. Un fost ziarist braşovean, unul dintre puţinii care au reuşit să iasă la pensie după 1989 din postura de jurnalist.
Mi-am adus aminte de o întreagă generaţie de ziarişti despre care poate că putem spune cu nu au fost de primă mână. Că nu au ţinut pasul cu dinamica presei scrise. Că făceau parte din veche şcoală sau că uneori erau mult prea conservatori. Că îşi predau textele pe coli de hârtie, scrise de mână iar acest lucru enerva cumplit.
Însă niciodată nu vom putea spune că nu şi-au iubit meseria. Au fost jurnalişti din pasiune şi din plăcere. Nicidecum pentru bani sau faimă. Îmi aduc aminte şi de Mitel Popescu – Dumnezeu să-l odihnească – care în felul său a fost un aprig apărător al drepturilor colegilor de breaslă. Agitat, puţin boem şi mereu în mişcare, a fost unul dintre cei care se dovedea de neînduplecat când venea vorba de respectarea drepturilor, cu precădere salariale, ale ziariştilor.
Au stat în branşă când a ploat, când a fost frig, când patronii nu ştiau cum să scape de ei sau când nu li se plătea salariul cu lunile. Indiferent de greutăţile din presa braşoveană nici unul dintre ei nu a abandonta şi au reuşit să fie jurnalişti până la capăt. Indiferent unde a fost acel capăt. Pe ei şi pe mulţi alţii îi admir că au avut această putere.
Cred că asta lipseşte presei în ziua de azi. Pasiunea. Plăcerea de a fi ziarist a dispărut. Interesele politice şi economice în presa locală au distrus orice urmă de conştiiţă jurnalistică. Nimeni nu mai este interesat să facă o carieră în presă pentru simplul motiv că nimeni nu mai crede în principiile jurnalismului. Încrederea în presă a ajuns aproape de zero, iar vinovaţii sunt deopotrivă politicienii, patronii de presă şi ziariştii.