Recent Posts

duminică, 26 iunie 2011

Redactorul şef

Aşteptam într-un soi de secretariat de mai bine de 10 minute. La un moment dat uşa s-a deschis şi o domnişoară mi-a făcut semn să intru. Am făcut câţiva paşi şi m-am oprit. Am salutat respectuos, dar bărbatul din spatele biroului parcă nici nu m-a observat. Era atât de absorbit de corectarea unor texte încât parcă nimeni şi nimic nu exista în jurul lui. Câteva minute nici măcar nu şi-a ridicat privirea de pe textele venite de la reporteri. Nici unul nu scăpase de pixul roşu al redactorului şef care tăia, corecta şi modifica fraze întregi fără milă.

În cele din urmă şi-a adus aminte că mai este cineva în birou. Şi-a ridicat privirea, m-a privit din spatele ochelarilor cu ramă groasă şi m-a poftit să iau loc. Era scund, după câte am putut să-mi dau seama şi destul slab. Faţa trasă, cu riduri pronunţate era împodobită de barbă tunsă scurt de un castaniu spălăcit, aceeaşi nuanţă cu părul. Nu semăna deloc cu redactorii şefi pe care-i văzusem în filme. Nu striga, nu era agitat, nu arunca cu dosare şi nici nu vorbea continuu la telefon. Pot spune chiar că era cam zgârcit la vorbă. M-a întrebat dacă ştiu ceva despre meseria de jurnalist. În timp ce îi explicam că am colaborat o perioadă cu Gazeta de Transilvania îşi mângâia barba, mă privea fix, iar pe buze îi flutura un surâs. Ajunsesem la el printr-o cunoştinţă comună care m-a recomandat şi de care m-a întrebat ce mai face şi cum îi mai merge. Mi-a spus scurt şi fără prea multe explicaţii că urma să petrec acolo o perioadă de probă de o lună după care, dacă va fi mulţumit de prestația mea, mă va angaja. I-am mulţumit şi am ieşit din birou fără să mai spun nimic, nu pentru că nu ştiam ce să mai zic, ci pentru simplu simplul motiv că Adrian Popescu, redactorul şef de la Bună Ziua Braşov îşi reluase activitatea de corectare a textelor. Era vara anului 1997.

marți, 21 iunie 2011

Începuturi

Primul meu contact cu presa a avut loc pe când eram în clasa a XI a, adică prin 1995. Până atunci nu eram prea interesat de acest domeniu şi, ca orice adolescent, nici măcar nu urmăream ştirile şi aveam alte tâmpenii în cap. Dar prin intermediul unor prietene, eleve la Liceul Honterus am ajuns în redacţia Gazetei de Transilvania unde Flavius Obeadă şi Iulia Chealfă se ocupau de un proiect ambiţios la acea vreme – Pagina liceenilor. Era un fel de “Şcoala vedetelor” a presei braşovene.

Elevi din liceele Braşovului care simţeau o aplecare către această meserie erau cooptaţi într-o echipă de minijurnalişti. Un fel de “atelier de jurnalism”, dar mult mai aplicat. Pe lângă noţiunile de bază despre jurnalism pe care le învăţam, mai aveam şi satisfacţia de a ne făli cu textele publicate în ziar. Pagina liceenilor apărea odată pe săptămână şi era parte integrantă a Gazetei de Transilvania. Era perioada de creştere a presei scrie.

În scurt timp Pagina liceenilor devenise o adevărată şcoală de jurnalism. O gaşcă de adolescenţi, băieţi şi fete colindau prin oraş, prin şcoli şi licee şi căutau subiecte pe care apoi să le aştearnă pe hârtie cum ştiau ei mai bine. Subiecte banale, despre curtea şcolii, muzica de la postul de radio al liceului, despre viaţa elevilor din cămine sau despre profesori şi diriginţi Eram entuziaşti şi ne străduiam să dăm tot ce e mai bun din noi. Textele erau analizate în grup împreună cu Iulia şi Flavius, corectate, adăugite şi îmbunătăţite. Ni se spunea unde am greşit şi cum trebuie să facem pentru ca documentarea să fie completă sau cum trebuie să scriem pentru ca textul să fie unul jurnalistic, nu o teză la limba şi literatura română. Aici i-am întâlnit pentru prima dată pe Mircea Vălean, Diana Sârbu, Mihaela Obeadă (acum soţia lui Flavius), Ovidiu Vrânceanu şi alţii a căror nume nu mi-l amintesc acum.

Tot atunci am avut şi prima experienţă cu televiziunea şi ce înseamnă producţia din spatele unei emisiuni de televiziune. Activam la Pagina liceenilor împreună cu actuala mea soţie, Bianca. Într-o zi în redacţie a venit Ciprian Vişan, producător pe vremea aceea la RTT. Adică RTT era singurul post TV local şi se bucura de mare trecere în rândul braşovenilor. ProTV sau Antena 1 nu erau decât nişte proiecte despre care nu se vorbea foarte mult.

După cum spuneam, ne-a fost prezentat Ciprian Vişan care era în căutare de feţe noi şi proaspete pentru a prezenta “Topul săptămânii” în fiecare duminică. După ce omul s-a consultat cu Flavius şi Iulia ne-a făcut propunerea nouă. Mie şi Biancăi. Evident că am acceptat şi din săptămâna următoare am început filmările. Operatori, regie, filmări în parc, tot ce ţinea de prezentarea unei emisiuni tv. Topul muzical se făcea în parte pe baza propunerilor venite din partea telespectatorilor, parte pe baza opţiunilor realizatorilor. Îmi aduc aminte că a fost mare supărare din partea conducerii postului când am prezentat-o pe Tina Turner ca “bătrâna doamnă a rockului” şi mi s-a atras atenţia să nu mai folosesc astfel de formulări.

În fine, a fost o experienţă interesantă şi utilă, dar care nu a durat foarte mult. Conducerea Gazetei de Transilvania a decis ca înainte de finalul clasei a XII a să ne “elibereze” ca să putem învăţa pentru bacalaureat, dar şi pentru a face loc unui nou ciclu de “liceeni jurnalişti”.

A fost prima întâlnire cu meseria de jurnalist. Fără bani, fără avantaje, fără interese, fără încrâncenare. Nu am văzut decât partea frumoasă, suficient însă ca pasiunea pentru jurnalism să ne cuprindă, pe unii dintre noi pentru foarte mult timp.

duminică, 19 iunie 2011

Eterna şi fascinanta Românie

Pentru că duminică a fost vreme frumoasă, mi-am luat copii şi nevasta şi am plecat într-o plimbare până în Poiana Braşov. Când am ajuns acolo era în plină desfăşurare campionatul naţional – sau ceva de genul acesta –de drifting, chiar în parcarea mare de la intrarea în Poiana. Un poliţist agitat ne-a făcut semn să mergem să lăsăm maşina în parcarea de la Şura Dacilor.

Chiar lângă parcare, pe un spaţiu verde este amenajat un loc de joacă pentru copii. Nu e mare lucru, doar nişte leagăne şi o învârtitoare. Spectacolul pe care l-am văzut acolo în timp ce-l dădeam pe leagăn pe fiu-meu cel mare mi-a reamintit de ce este România şi eternă şi fascinantă.

O gaşcă de ţigani (rromi – pentru cei care se dau apărătorii drepturilor omului) se instalase confortabil la iarbă verde chiar acolo. E drept că locul de joacă nu este delimitat şi este amenajat printre nişte brazi. Erau trei generaţii acolo. Copii alergau ca apucaţii, zbierau şi săreau din leagăne ca bezmeticii. Pe iarbă, la umbra brazilor, tolăniţi pe nişte pături mov, zăceau tolăniţi bunicii. Cu ochelari de soare la ochi, fără papuci, doar în şosete flauşate, zăceau toropiţi de căldură mormăind din când în când câte ceva unul către celălalt. În jurul lor erau împrăştiate pahare de plastic, peturi de suc şi multe, foarte multe coji de seminţe negre.

Generaţia a doua dăduse în mintea copiilor. Un magraon cât un dulap încerca rezistenţa leagănelor. Rândea ca prostul şi răcnea în gura mare ceva pe limba lor în timp ce se bălăngănea în leagănul pentru copii. Din fericire acesta a trecut testul de rezistenţa. După ce s-a plictisit, huiduma a trecut la o învârtitoare pe care s-a suit împreună cu un puradel chel şi slab. Învârtiroarea a rezistat şi ea cu bine presiunii la care  a fost supusă. Vorbea tare, scuipau seminţe şi se maimuţăreau fără să se sinchisească de ceilalţi oameni din jurul lor.

La un moment dat, bătrânul, ridicat într-un cot, a gâjâit o comandă scurtă şi toată lumea s-a pregătit de plecare. Şi-au scuturat păturile roz de seminţe, le-au împăturit şi s-au îndreptat cu toţii către maşină, un microbuz Mercedes cu numere de Braşov.

Au lăsat în urma lor un aşternut de seminţe, paharele de plastic şi peturile goale.

joi, 16 iunie 2011

Lumea reală

În timp ce întreaga naţiune se frământă cu reîmpărţirea teritorială şi toată lumea e cu ochii pe scena politică, există oameni care au şi alte preocupări. Nu mulţi, dar există. Un cetăţean a străbătut tot oraşul într-o după amiază pentru a-mi semnala un fapt extrem de deranjant pentru propria-i persoană. Activitatea administratorului asociaţiei de bloc.

Din fericire pentru individul în cauză supărarea distinsului concetăţean nu era îndreptată exclusiv asupra lui. Era împărţită aproape în mod egal cu preşedintele de asociaţie.

Omul era profund deranjat în primul rând de faptul că la factura de întreţinere, calculată lunar de împricinatul administrator, sunt adăugate şi pierderile la apă rece. “Pe ce bază se calculează aceste pierderi şi unde se duc banii? Ăştia îi bagă ei în buzunar!”. Iar plângerile nu se opresc aici. Trecem la un alt element de pe factură sau mai exact de pe lista cu cu cheltuielile comune ce se afişează în scara blocului. “Îmi calculează ei mie 0,063 de ron pe metru pătrat pentru casier şi o,75 ron/mp pentru administrator. Cică astea sunt salariile lor. Cum să-mi calculeze pe mp? Nu e corect…Ar trebui să se stabilească o sumă pe fiecare apartament”

El este ferm convins că la asociaţia de proprietari în cauză se petrec nereguli. Şi îmi prezintă concluziile unei anchete personale cu privire la evoluţia statutului social şi material al administratorului şi a preşedintelui de asociaţie. “De când a fost pus acest domn la asociaţie, acum trei ani şi jumătate, s-a îmbogăţit. De la un hârb de Dacie a trecut la Skoda. De unde bani? Are doi copii minori de crescut! Nevasta nu lucrează! Iar el se ocupă doar de asociaţie! De unde a avut bani? Din ce fură de la noi! Şi preşedintele e la fel. Ăştia sunt mână în mână! Fi-su schimbă maşinile săptămânal. Tot la o săptămână îl văd cu altă maşină…Aşa ceva e prea de tot!”

Şi continuă să-mi explice despre demersurile pe care le-a făcut la Primărie, cum sunt toţi în cârdăşie şi se acoperă unul pe celălalt, dar şi despre decizia pe care a luat-o de a nu mai plăti pierderile la apa rece.

miercuri, 15 iunie 2011

„Suntem prea mici ca să contăm!”

Mă întâlnesc cu o veche cunoştinţă. Ne salutăm, facem schimbul uzual de politeţuri şi banalităţi, după care trecem al problemele care frământă cu adevărat naţiunea. Reorganizarea teritorială.

- Ce părere ai de chestia cu regiunile? – mă întreabă cunoştinţa.

- Nu ştiu ce să zic, îi răspund.

Nu prea aveam chef să discut subiectul.

- Adevărul este că trebuia făcută! Nu se mai putea aşa…, îmi spune omul cu o undă de resemnare în glas.

- Dar de ce trebuia neapărat făcută?

- Pentru că e mai bine…se face economie…, îmi serveşte el argumentul.

- Ce economie? Explică-mi şi mie unde se face economia aia?

- Păi…în administraţie. Unde altundeva!? Şi se reduce şi birocraţia…

Mă uit la el şi aştept curios continuarea expunerii, care însă întârzie să vină.

- Din câte îmi dau eu seama nu se reduce nimic, încerc să-i explic eu. Din contră. Va fi mai multă…Cei din Alba sau Mureş vor avea de trecut de serviciile judeţene pentru a ajunge la o Direcţie regională care se va afla la Braşov…

Nu pare deloc convins şi îmi mai oferă un argument pro reorganizare:

- Lasă că e bine că fac capitala regională la Braşov!

- Şi dacă se răzgândesc şi o mută la Sibiu sau Alba, tot o să îţi convină?

Omul stă o clipă pe gânduri ţi îmi răspunde cu nonşalanţă şi foarte sigur:

- Eh…nu o s-o facă!

- Şi totuşi…nu ţi s-ar fi părut normal să ne întrebe cineva şi pe noi dacă vrem sau nu să ne unim cu Harghita sau cu Sibiu? S-au pe ei să-i întrebe dacă vor să se unească cu noi?

De data aceasta îmi răspunde fără să mai stea pe gânduri:

- Atâta timp cât Constituţia sau altă lege nu îi obligă…pot să o facă fără referendum!

- Da, da…dar totuşi este o decizie cu consecinţe pentru întreaga populaţie a ţării pe termen foarte lung. Nu poţi să o faci nici măcar fără dezbatere parlamentară, doar prin asumare…

- De ce nu? Ce să mai pierdem vreme …oricum politicienii nu au interes să o treacă prin Parlament…lor le convine aşa cum este acum!

Îmi dau seama că este inutil să-i explic cum că tot din tagma politicienilor face parte şi iniţiatorul acestei anomalii administrative.

- Din punctul meu de vedere este anormal să faci referendum pentru scăderea numărului de parlamentari, referendum care oricum este inutil, atâta vreme cât nu produce nici un efect. Modificarea constituţiei urmează alte proceduri, iar referendumul este ultimul pas. Mai întâi se face comisie parlamentară de modificare a constituţiei după care este nevoie de o treime din voturile parlamentarilor pentru aprobarea modificărilor şi numai după aceea se face referendum pentru validarea de către populaţie noii constituţii. Şi oricum din spusele preşedintelui modificările la actuala Constituţie sunt mult mai multe decât cele două întrebări care au fost puse la referendumul din 2009…adică scăderea numărului de parlamentari şi parlament unicameral…

În momentul acela am realizat că l-am pierdut. Efectul explicaţiei mele a fost asemănător cu impactul pe care îl are un asupra unui perete de cărămidă un ou aruncat cu putere.

- Ce rost are să cheltuim timp şi bani cu un alt referendum…îţi dai seama că opoziţia va face tot posibilul să nu iasă…Şi oricum timpul este scurt…iar pierdem banii de la UE. Trebuia ruptă odată şi odată pisica…Nu a avut nimeni curajul să o facă până acum…

Este confirmarea faptului că mi-am răcit gura de pomană. Încerc să-i mai explic că fondurile UE nu au nici o legătură cu regionalizarea, că aici nu e vorba de curaj şi ambiţii, ci de schimbări fundamentale ale structurii de stat, că este evident interesul politic şi electoral, că dezavantajele sunt mai multe decât avantajele.

- Auzi…stai tu liniştit că noi suntem prea mici ca să contăm, îmi spune vechea mea cunoştinţă puţin iritată. Şi unii şi alţii vor face în aşa fel încât să le fie bine tot lor…

De unde trag concluzia că fatalismul nostru proverbial şi uşurinţa cu care acceptăm ca alţii să ia decizii în locul pentru noi, nu s-a schimbat aproape deloc de la momentul aşternerii pe hârtie a poveştii cu drobul de sare şi până în ziua de azi.

marți, 14 iunie 2011

„Mama lor de prăpădiţi…”

Se uita la ei atent de câteva minute bune. Îi ştia pe fiecare în parte. Le cunoştea slăbiciunile, viciile, afacerile, amantele…Ştia totul despre ei. Mai mult chiar decât şi-ar fi dorit. Nici unul nu avea curajul să rupă tăcerea. Îi chemase la întâlnire pentru a le comunica ceva important, dar acum stătea pe gânduri dacă să le mai spună sau nu. Cu sau fără ei, decizia oricum o luase. Oricum ei nu aveau puterea să schimbe ceva. „Sunt zero fără mine. I-am făcut oameni…mama lor de prăpădiţi”, îşi spuse în sinea sa. „De ce dracu’ nu zice nici unul nimic. Lacheii naibii….spune-ţi dracului ceva…deschideţi gurile alea …”, îi mai îndemnă el în gând.

- Să ştiţi că am luat o hotărâre, spuse brusc, fără nici o introducere.

Nimeni nu schiţează un gest. Se uită la el şi aşteaptă continuarea. Toţi 15 ştiu ce decizie a luat, dar nu au curajul să încerce să-l convingă să se răzgândească. Şi oricum nu ar avea nici un rost. „Cât de prăpădiţi sunt…Ştiu foarte bine că fără mine sunt pierduţi, dar nu încearcă nici unul să mă facă să mă răzgândesc…O să plec şi o să vină altul în locul meu. Altul care nu-i înghite deloc…care are oamenii lui …afacerile lui…Dar oare mă pot răzgândi dacă roagă ăştia? Nu cred! Pentru ce…Mi-am mâncat nervii şi sănătatea, iar voi nenorociţilor v-aţi îmbogăţit pe spinarea mea…E drept că nici eu nu am stat degeaba…dar numai eu ştiu cât mi-a fost de greu. Toată lumea cu ochii pe mine….presă, bliţuri, reporteri băgăcioşi…M-au căutat şi în cur ca să-mi găsească ceva. Şi tot degeaba!” Şi prins aşa de gânduri îi trecu în revistă iarăşi pe toţi. Unul a făcut avere din asfalt, altul din administrat pieţe, unul a primit în grijă un cartier întreg, altul a primit contracte pentru trasat marcaje rutiere…şi aşa mai departe. Pe unul l-a pus prefect, pe altul director de deconcentrată, altuia i-a dat să izoleze blocuri. A mers mai departe şi unora le-a oferit mai mult. Au primit încălzirea oraşului, iluminatul public, ridicatul maşinilor şi…nici nu mai ştia câte şi mai câte. Despre asocieri şi parteneriate, le-a şi pierdut şirul. „Toţi au mâncat o pâine de pe urma mea. Futu-le muma-n cur să le fut de milogi. M-ar da în gât fără să clipească dacă le-ar zornăi cătuşele pe la urechi!” Un surâs aproape imperceptibil îi flutură pe faţă. Dar doar preţ de o secundă.

Să le spună că s-a decis să nu mai candideze anul viitor pentru postul de primar sau nu? Să le spună că vrea să fie guvernator sau nu? „ Probabil că oricum ştiu…ori fi ei lacomi, dar chiar proşti nu sunt…Şi dacă plec …iar ăla care vine după mine se apucă să scormonească rahatul…Iar pe ăştia nu mă pot baza că îşi ţin gura…Ca guvernator o să am influenţă mai mare. Dar ce, au o să am timp să mă ocup de toate amănuntele, să tot acopăr ce am lăsat în urmă…Or să mă pupe toţi în fund. Ca ăştia de aici o să fie o sută…”. Se tot încrunta în timp ce se frământa cu astfel de gânduri. Toţi ceilalţi se uitau la el şi încercau să-şi dea seama dacă intuiseră bine motivul convocării pentru duminica după amiaza.

„Dă-i în mă-sa că n-au ce să-mi facă…”, concluzionă el mulţumit.

- Candidez pentru funcţia de guvernator! Nu mai candidez la Primărie! făcu în cele din urmă anunţul pe care, de altfel , îl aştepta şi-l intuia toată lumea…

duminică, 12 iunie 2011

Dar pe noi nu ne întreabă nimeni ce vrem?

Pun şi eu o întrebare de simplu cetăţean: „Pe noi de ce nu ne întreabă nimeni ce părere avem despre reîmpărţirea asta administrativ teritorială? Poate o vrem sau poate nu!” Nu vreau să fac nici un fel de analiză pentru că nu îşi are locul aici. Toată lumea, mai mult sau mai puţin avizată şi documentată, dezbate şi răsuceşte pe toate părţile subiectul. Însă trag concluzia că toată zbaterea asta publică, mediatică şi civică, nu are nici un sens. Adică tătucul naţiunii ne-a dat de înţeles din prima zicere pe acest subiect că voinţa poporului se va exprima în acest caz doar prin vocea aleşilor din parlament. Prin asumare de răspundere din partea Guvernului.

Într-o chestiune care va afecta în mod direct fiecare cetăţean al acestei ţării, Traian Băsescu nu consideră oportun şi justificat referendumul. Nu i se pare că şi noi ar trebui să ne exprimăm cu privire la o asemenea decizie care va modifica modul de viaţă al tuturor celor 21 de milioane (sau câţi mai suntem pe aici) de români. Nu numai al adulţilor sau a celor cu drept de vot, dar şi al copiilor.

În schimb preşedintele consideră că opinia poporului este absolut vitală când se pune problema scăderii numărului de parlamentari şi a desfiinţării unei camere din Parlament. Din punctul meu de vedere asta seamănă cu folosirea referendumului doar în scop electoral, ca pretext pentru a intra în campanie electorală.

Treaba asta cu referendumul este cam aşa: La mine în oraş vine cineva şi mă întreabă dacă vreau ca în consiliul local să fie 11 sau 21 de consilieri. După care intră la mine în curte îmi dărâmă gardul, îmi face curte comună cu a vecinului, dar nici pe mine şi nici pe vecin nu ne întreabă dacă vrem.

Nu discut nici de avantaje, nici de dezavantaje. Sunt convins că sunt şi de unele şi de altele. Cred însă că ar fi fost nu numai oportună, dar şi corectă o consultare publică pe această temă a reîmpărţirii administrative a ţării. Pe noi, cei care plătim pentru toate trăsnăile ce le trec prin cap unora care se cred lideri istorici ai unei naţiuni, nu ne întreabă nimeni ce vrem?

marți, 7 iunie 2011

Şah mat.Piesa de sacrificiu…

Maestrul Teacă scria despre anunţul de tip „şah la preşedinte” al USL prin care vin cu trei propuneri legislative simple. Scăderea numărului de parlamentari, alegerea parlamentarilor dintr-un singur tur şi interzicerea migraţiei politice şi la nivel parlamentar. Şi pentru toate acestea nu e nevoie de modificarea constituţiei şi nici de referendum. E suficientă modificarea legii electorale în Parlament.
Ideea nu este rea. Numai că şi de această dată, Braşovul în particular şi Ardealul în general sunt sacrificate. Alegerea parlamentarilor dintr-un singur tur este evident în favoarea celor care sunt deja în funcţie. Ca la primari şi la preşedinţii de Consilii Judeţene. Toate calculele şi simulările sociologice de specialitate arată că în actualele condiţii electorale, primarii în funcţii au cele mai mari şanse să mai obţină un mandat. Este valabil şi pentru preşedinţii de consilii judeţene.
Ca să revenim la oile noastre, este de remarcat că la alegerile din 2008 în municipiul Braşov, primarul în funcţie George Scripcaru a scos patru deputaţi şi doi senatori. Că nu au intrat în Parlament decât o parte dintre ei…este o altă discuţie. Dar procentele consistente s-au datorat într-o proporţie covârşitoare transferului de imagine de la Scripcaru la ceilalţi. Actualul primar îşi va conserva o mare parte din capitalul de imagine şi încredere şi după alegerile locale din 2012 ceea ce va face să încerce să scoată un scor electoral foarte bun şi pentru deputaţii şi senatorii PDL. Există astfel o mare probabilitate ca primarul în funcţie, scăpat de povara alegerilor locale, să se angreneze puternic în campanie pentru a-şi ridica partidul. Drept pentru care scorul electoral al PDL la Braşov va depăşi cu siguranţă media pe ţară. La toate acestea putem adăuga fondurile de care dispun pentru finanţarea campaniei electorale, atât a părţii văzute, cât mai ales a celei nevăzute. Despre modul în care se cumpără voturi, despre migraţia votanţilor s-a mai scris şi s-a vorbit, dar nimeni nu a dat socoteală.
Această stare de fapt se poate extrapola la nivelul majorităţii judeţelor din Transilvania unde PDL stă foarte bine şi are un număr consistent de primari de mari municipii dacă ne gândim doar la „axa” Braşov – Cluj – Arad. Este drept că mat fără să sacrifici anumite piese de pe tablă nu se poate. Însă nu e plăcut să ştii că eşti piesa sacrificată.

sâmbătă, 4 iunie 2011

De ce şi-a dat drumul jocul naţionalei?!

Naţionala de fotbal a României a reuşit să spargă gheaţa. Adică cei 11 jucători antrenaţi de Răzvan Lucescu au bătut în cele din urmă şi ei pe cineva. Că cei cu care au jucat sunt buni sau nu, nu mai contează. Ne-au bătut la ei acasă, iar aici i-am bătut noi. La meci a fost şi Mircea Lucescu. Mi-am pus întrebarea firească: Cine a fost antrenorul, de fapt? Lucescu de la ucrainieni sau Lucescu acesta mic şi puţin frustrat că nu reuşeşte să-l depăşească pe taică-su.
Oricum dacă ne uităm cu atenţie la ce s-a petrecut în jurul echipei naţionale în ultima vreme, putem descoperi cine se face vinovat de prestaţia de până acum. Cristi Chivu s-a cărat de la naţională după ce trimis o scrisoare patetică Federaţiei Române de Fotbal. Zicea că nu mai poate, că accidentările şi programul competiţional încărcat nu-i mai permit să evolueze la forma maximă. Vrăjeală! I-a fost frică de un nou eşec în meciul cu Bosnia şi şi-a luat tălpăşiţa.
Apoi Răzvan Lucescu. Toată lumea ştia că este ultimul său meci ca antrenor la naţională. Şi că ajunsese la un acord cu Rapidul. Se pare că nici jucătorii nu prea l-au înghiţit, mărturie stă ultimul joc de ieri în care chiar au jucat fotbal. Mutu şi Marica au fost şi ei prezenţi în teren în calitate de jucători de fotbal! Probabil toată lumea era mulţumită că micul Lucescu pleacă de la naţională.
Bineînţeles că putem luam în calcul şi teoria conspiraţionistă potrivit căreia barosanii din fotbal cum ar fi fraţii Becali, Borcea, Mititelu şi alte specimene au complotat cu jucătorii pentru a-i sabota pe Luceşti.

vineri, 3 iunie 2011

Eroii vechi şi noi

În fiecare an de Înălţare se celebrează şi Ziua Eroilor. Drept pentru ne-am făcut datoria şi am fost să depunem coroane de flori la cimitirele eroilor din Braşov. Mai exact la cimitirul unde sunt îngropaţi cei ce au murit la Revoluţie şi la locul de veci al celor care şi-au pierdut viaţa în cel de-al Doilea Război Mondial.
Când am ajuns in Cimitirul Eroilor din centrul oraşului, pregătirile erau în toi. Staţie de amplificare, boxe, microfoane şi o masă cu colivă şi alte pomeni aşezate în ordine pentru a fi sfinţite. Peisajul era completat de vreo 50 de cetăţeni deţinători de certificate de revoluţionar, pe care în continuare îi voi numi revoluţionari, cu cocarde tricolore în piept. Evident că era şi un preot de vreo 90 de ani a cărui nume, spre ruşinea mea, nu l-am reţinut.
La un semn al liderului Mardare revoluţionarii au strâns rândurile şi s-au pregătit pentru intonarea imnului de stat. După ultimele acorduri s-a trecut la oficierea slujbei. Nu înainte însă ca Mardare să ni-l prezinte pe preot ca fiind singurul popă braşovean care a susţinut revoluţia din decembrie.
Părintele a îndeplinit destul de rapid ritualul, a sfinţit ce era de sfinţit, a spus două pilde şi a lăsat locul discursurilor. A început acelaşi Mardare care le-a reproşat celor prezenţi că nu au venit îmbrăcaţi potrivit pentru un asemenea eveniment, adică în costum negru şi cămaşă albă. A mai îndrugat el acolo ceva despre importanţa mişcării din decembrie 1989 şi despre lipsa de respect a autorităţilor faţă de luptătorii din revoluţie, după care a cedat microfonul unui anume Samson. Cu ochelari de soare la ochi şi o cămaşă cachi descheiată la mai mulţi nasturi pentru a i se vedea lanţurile de aur de la gât, numitul Samson a ridicat în slăvi mişcarea revoluţionară care a eliberat poporul român. Au mai cuvântat doi cetăţeni, s-au depus coroanele şi s-a spart gaşca.
De acolo am plecat la Cimitirul Şprenghi unde trebuia să aibă loc ceremonialul militar şi religios în memoria eroilor din cel de-al Doilea Război Mondial. Altă lume, alt standard, altă organizare. Echipaje de poliţie dirijau circulaţia în zonă, garda de onoare era pregătită, fanfara militară de asemenea. Trei preoţi militari aşteptau răbdători sosirea oficialităţilor. Ofiţeri ai Garnizoanei Braşov stăteau pe loc repaus de o parte şi de alta a treptelor ce urcă spre cimitir, reprezentanţi ai partidelor politice cu coroane de flori şi o grămadă de elevi aduşi de profesori la eveniment. Aproape de ora 11.30, la faţa locului au sosit prefectul, viceprimarii Braşovului şi reprezentanţii Consiliului Judeţean, iar când ceasul a bătut 11.30 a fost intonat imnul de stat. Bineînţeles că ceremonialul a fost deschis cu slujba soborului de preoţi care şi-au făcut datoria cu simţ de răspundere, milităreşte. Au urmat discursurile. La fel de patetice, citite fără nici un pic de imaginaţie de pe o coală de hârtie, copiate parcă după cele de anul trecute şi de acum doi ani….
După aproximativ o oră manifestarea s-a încheiat cu prezentarea onorului, iar toată lumea s-a împrăştiat în treaba ei. Toţi au fost mulţumiţi că au mai bifat o acţiune.