Recent Posts

joi, 28 iulie 2011

A doua revoltă

Flavius şi Iulian Rinder au preluat conducerea ziarului şi au pregătit trecerea la formatul color. Era perioada de creştere a presei scrise. Perioada în care cele ce apăreau tipărite pe foaia de ziar erau aproape literă de lege, iar ziariştii se aflau în topul încrederii şi credibilităţii.

La ziar erau puţini cei care îşi culegeau singuri textele la calculator. Mai toată lumea scria cu pixul pe hârtie după care dădea textul la cules. Eu mă ocupam de partea de eveniment-fapt divers. Contactele mele cu lumea politică – administrative erau aproape inexistente. Poliţie, accidente, infractori şi crime erau palierele pe care învăţam meserie. Am ţinut-o aşa ceva vreme. Aproape un an. S-a format o echipă care lucra în primul rând din plăcere şi din pasiune pentru această meserie. Cel puţin aceasta este impresia mea acum.

Însă ca orice lucru frumos care nu ţine prea mult şi această perioadă a luat sfârşit tot ca urmare a unei revolte a celor care făceau ziarul. Din motive care îmi scapă, Iulian Rinder a fost dat afară de patron. Ca şi la precedenta revoltă, au început să ne intoxice cu tot felul de zvonuri şi informaţii despre cât de rău este patronul şi ce distructivă este politica sa faţă de ziar. Iulian Rinder, proaspăt concediat, alimenta aceste zvonuri şi ne explica faptul că patronul trebuie determinat să vândă ziarul. Cui? Unui grup de politicieni în frunte cu Vasile Bran – preşedinte PD pe atunci. Om de legătură nimeni altul decât Libiu Mateescu, ajuns ulterior prefect.

Şi uite aşa, într-o zi, ne-am trezit cu toţii că părăsim redacţia în semn de protest ca patronul nu vrea să vândă ziarul pe care intenţiona să-l aservească politic. Un demers curajos şi plin de deontologie, credeam noi. Şi acum îmi vine să râd când mă gândesc cum am fost duşi de nas şi cât de uşor am fost manipulaţi. Am plecat cu mic, cu mare la Restaurantul “Cina” mândri de iniţiativa noastră. Rinder ne-a explicat plin de importanţă că dacă ziarul nu va ieşi pe piaţă o zi, atunci patronul îl va vinde. Seara nu a adus nimic nou. Stăteam cu toţii la “Cina” şi aşteptam. Ce? Să primim un semn cum că ziarul a fost vândut. După ora 21.00, mare parte dintre noi îşi cam pierduseră răbdarea şi încrederea în omul de legătură, Iulian Rinder. Atunci şi-a făcut apariţia Mateescu, trimisul direct al celor care vroiau să cumpere publicaţia. Ne-a explicat şi el că exact în acele momente se negociază tranzacţia, că presiunea pe patron este imensă şi că trebuie să mai avem puţină răbdare. Şi noi l-am crezut.

După încă o oră de aşteptare nu primisem nici o veste. Se evaporaseră şi Rinder cu Mateescu. Am decis atunci să mergem pânăla redacţia ziarului, pustie după cum ne închipuiam noi, să vedem dacă se întâmplă ceva acolo. Eu şi cu încă un coleg am luat această misiune asupra noastră şi pornit spre sediul ziarului de pe strada 15 Noiembrie. Când ne-am apropiat am constatat că era lumină. Nu am intrat. Nu am îndrăznit, dar ne-am uitat pe geam. Surpriză! La ziar se lucra. Exact ca într-o redacţie normală. Se culegeau texte, se tehnoredactau pagini şi altele. Cu alţi oameni. Nici vorbă de jale şi panică cum ne aşteptam noi să găsim.

Ne-am întors într-un suflet la “Cina” să le dăm colegilor vestea că fusesem înlocuiţi. Trebuia să ne sfătuim de urgenţă şi să chemăm la faţa locului pe cei doi care ne-au vândut gogoşi atâta timp. Însă nici urmă de Rinder şi Mateescu şi evident că nici la telefon nu răspundeau. Am început să ne sfătuim, dar încet şi sigur am ajuns să ne certăm. Căutam vinovaţii printre noi şi fiecare arăta cu degetul către celălalt. Cum la aceea oră nu se mai putea face nimic am plecat fiecare către casa lui cu promisiunea că a doua zi ne vom întâlni în aceeaşi locaţie pentru a evalua situaţia. Noaptea a fost un sfetnic bun pentru că majoritatea ne-am dat seama că am fost păcăliţi, dar mai ales că nu suntem de neînlocuit. Dis de dimineaţă am dat fuga la primul chioşc de ziare şi am cerut “BZB”. Vânzătoarea s-a aplecat liniştită şi mi-a întins un exemplar pe care l-am luat şi am început să-l răsfoiesc. E drept că nu avea prea multă informaţie la zi şi nici semnături la texte, dar exista. Se vindea la chioşcuri. Întreg eşafodul meu de argumente legate de rolul nostru la ziar şi faptul că putem determina vânzarea publicației s-a prăbuşit. Am ajuns la locul de întâlnire cu ceilalţi protestatari. Bineînţeles că Rinder şi Mateescu nu erau şi ne era foarte clar că nu o să apară. Le-am explicat colegilor că după părerea mea am fost duşi de nas, manipulaţi, păcăliţi, prostiţi. Din punctul meu de vedere, soluţia era să ne întoarcem, să avem o discuţie cu patronul, să-i explicăm că am fost manipulaţi, să ne turnăm cenuşă în cap şi să ne apucăm de treabă. Ideea nu a fost împărtăşită de toată lumea drept pentru care s-au format două grupuri. Nici unul nu dorea să renunţe motiv pentru care noi, cei care doream să ne întoarcem, am făcut exact ce ne-am propus fără a mai ţine cont de ceilalţi.

L-am găsit pe patron în redacţie. Era prima dată când îl vedeam pe Petrică Hogea. I-am explicat cum am putut noi mai bine ce se întâmplase şi care era opinia noastră despre acest episod. S-a lăsat convins de naivitatea noastră şi ne-a promis că va trece peste tot ce s-a întâmplat cu condiţia să ne vedem de treabă pe viitor. Evident că am fost de acord. Şi mai era o condiţie! Toţi se puteau întoarce la ziar cu excepţia câtorva care, în opinia lui Hogea, nu erau chiar aşa de nevinovaţi şi erau capii revoltei. Printre ei se afla şi Flavius.

marți, 19 iulie 2011

Prima revoltă

Eram angajat la ziar de două săptămâni. În perioadă de probă. Şi mai aveam două, după care redactorul şef urma să decidă dacă  rămân sau nu. Între timp, ca urmare a unui concurs organizat de conducerea ziarului, a fost angajată şi nevastă mea, Bianca, tot în probe 30 de zile.

Atunci i-am reîntâlnit pe Flaviu, pe Ovidiu Vrânceanu şi i-am cunoscut pe Iulian Rinder, Mitel Popescu şi mulţi alţii. Mă chinuiam de ceva vreme cu un material care îmi era, în mod constant, refuzat de către redactorul şef, Adrian Popescu. Era un reportaj despre tinerii care pleacă să muncească pe vasele de croazieră. Un material bun – credeam eu la vremea respectivă. Un material pueril şi care nu spunea nimic nou chiar dacă era corect documentat. Atunci am învăţat că subiectul poate fi bun, dar dacă unghiul de abordare este greşit, atunci nu merită a fi publicat.

Într-o dimineaţa, când am intrat împreună cu Bianca în redacţie am observat o agitaţie neobişnuită. Oamenii vorbeau în şoaptă. Unii se uitau cu coada ochiului la noi, alţii se făceau că lucrează. În cele din urmă Flavius şi Ovidiu Vrânceanu ne-au luat pe amândoi din scurt. Ne-au pus în faţă o petiţie din partea tuturor angajaţilor adresată patronului prin care se cerea schimbarea de urgenă a redactorului şef şi a directorului ziarului, Puiu Vladimir. Pe verso, fiecare angajat, reporter, tehnoredactor, culegător sau corector, erau trecuţi nominal, iar în dreptul fiecărui nume…semnătura. Eram singurii de pe listă care nu semnasem.  Ne-a fost explicat că Popescu şi Vladimir erau răi. Că nu făcea bine ziarului, că vroiau să-l ducă la faliment şi că singura şansă de a ne exercita meseria era ca cei doi să dispară. Petiţia şi semnăturile urmau să ajungă în scurt timp la proprietarul publicaţiei.

Trebuie să recunosc faptul că nu a fost o decizie uşor de luat. Ne-am gândit că dacă semnăm, iar conducerea ziarului pleacă, nu avem nimic de pierdut. Dar dacă nu pleacă, atunci evident vom fi daţi afară, împreună cu majoritatea de pe listă. Pe de altă partea, dacă nu semnam, o echipă nouă de conducere ne-ar fi concediat oricum pentru că am fi fost consideraţi trădători. Drept pentru care am luat pixul şi ne-am aşternut semnăturile în dreptul numelor noastre.

Începuse o zi lungă, tensionată, cu zvonuri şi presupuneri despre ce se întâmplă. Nimeni  nu mai lucra. Atât Adrian Popescu cât şi Puiu Vladimir au înţeles ce se întâmplă şi toată lumea aştepta. Într-un ultim efort de a întoarce situaţia în favoarea lor, directorul ziarului a început să discute cu fiecare angajat în parte. Vroia să ne întrebe care sunt motivele reale ale nemulţumirii şi să ne promită că se va schimba ceva. Majoritatea au plecat din redacţie pentru a nu fi supuşi interviului. Eu am rămas. Am fost luat la întrebări şi întors pe toate feţele de un om versat care  a încercat să stoarcă orice informaţie de la mine. I-am îndrugat verzi şi uscate despre ce credeam eu că nu e bine…lucruri pe care le auzisem la ceilalţi, eu fiind prea nou pentru a-mi da seama de ele. Dar trebuia să ofer nişte răspunsuri şi nu puteam spune că am semnat “petiţia” la plezneală. Acum sunt ferm convins că nu a crezut un cuvinţel din tot ce a spus eu acolo.

Într-un târziu…spre după amiază, am fost informaţi că patronul a acceptat schimbarea conducerii, dar că acest lucru nu se va petrece mai repede de două săptămâni. Începea o nouă etapă…atât pentru noi, cât şi pentru ziar. Publicaţia se pregătea să  treacă la ediţia color.