Recent Posts

joi, 27 august 2009

Harta rutieră a României

Dau căutare de Google dupa „harta rutiera Romania”. Şi peste ce credeţi că dau....nici ca se putea mai sugestiva. Orice alt comentariu este inutil!

clip_image002

miercuri, 26 august 2009

Măcelul din grădină

Seară de seară la mine în curte are loc un adevărat măcel. O luptă mută, dar aprigă pentru supravieţuire. O lume în miniatură repetă la nesfârşit acelaşi scenariu macabru în care rolurile sunt împărţite în două. Vânători şi vânat, călăi şi victime.
Becul din spatele casei atrage ca un magnet, după lăsarea serii, zeci de insece de toate felurile. Ţânţaei, molii, fluturi de noapte şi alte vietăţi zburătoare sau nu, care mişună în jurul sursei de lumină parcă hipnotizate. Se reped cu furie asupra becului de parcă invenţia lui Eddison ar fi o redută ce trebuie cucerită cu orice preţ. Mă uit la ele şi am impresia că încearcă un dublu sentiment. De furie oarbă împotriva becului incandescent, dar şi o atracţie inexplicabilă. Cu o tenacitate de invidiat reiau obsesiv şarjă după şarjă fără să se sinchisească de faptul că efortul lor este în zadar. Se izbesc de bec şi de perete într-un dans haotic, fără noimă, fără cap şi fără coadă. Doar irezistibila atracţie căreia se pare că nu-i pot rezista.
De pe urma efectului hipnotic al becului profită cei patru păianjeni care şi-au ţesut cu migală pânzele în locurile cele mai aglomerate. Prada este bogată, iar în serile ploioase de vară nu mai prididesc în a-şi devora victimele imobilizate în plasa fină. Ca nişte veritabili prădători ce sunt cei patru păianjeni, de dimensiuni diferite, stau nemişcaţi zeci de minute înşir aşteptându-şi prada. Nu au nici un motiv să se grăbească. Ştiu foarte bine că mai devreme sau mai târziu, o molie sau orice altă zburătoare de noapte se va încâlci în firele subţiri. Şi atunci nimic nu le mai poate salva. Sunt condamnate defitiv la moarte. Aşteptarea este modul lor de a vâna. De asta depinde ca special lor să supravieţuiască şi să se perpetueze.
O molie grasă, cu aripi gri se repede cu furie asupra becului incandescent. Nu reuşeşte să-l doboare. Mai încearcă odată, deviază de la traseu şi aterizează fix în marginea plasei celui mai mare dintre păiajăni. Începe să se zbată cu disperare. Dă din aripi şi din picioruşele subţiri. Cu fiecară bătaie din aripi insectea este tot mai încurcată. Realizează că nu mai are nici o scăpare. Că sfârşitul se apropie dintr-o clipă în alta. Arahnida cu şase picioare, de culoare maro cu o tentă gri se şi repede către biata molie. O apucă strâns cu patru dintre picioare şi muşcă din ea cu sălbăticie.Zburătoarea se mai zbate de două ori îşi întinde aripile şi rămâne nemişcată. Veninul păianjenului nu o omoară. Ar fi prea simplu, iar moartă trebuie devorată imediat. Este doar paralizată. Tehnica este ca prada să fie conservată. În câteva secunde vânătorul nemilos începe să-şi înfăşoare prada într-o pânză subţire, transformând-o într-o mumie vie. O va mânca mai târziu, iar până atunci o transportă într-un loc sigur.
La nici 30 de centimetri distanţă aceeaşi scenă, alţi protagonişti. Victima este un un ţânţar subţire cu aripi transparente. În fiecare seară la fel. Nimeni nu rupe ritmul. Acelaşi ritual. Un război în urma căruia rămâne un singur câştigător

marți, 25 august 2009

Aloooo! Primăria! Suntem în secolul XXI!

În urmă cu ceva timp, nu foarte mult, cam o lună, la Braşov a descins ministrul Blaga. Vizita a avut ca principal scop inaugurarea cu mare tam-tam a tronsonului II al ocolitoarei Braşovului. De mânuţă cu Georgică şi cu prefectul Gonţea pe post de bodyguard, Blaga a tăiat pamblica la mult trâmbiţata ocolitoare. Şi s-a dat drumul la trafic. Acum, trecem peste faptul că drumeagul cu o bandă pe sens a costat aproape dublu faţă de prima varianta care este realizată cu două benzi pe sens. Dar ar fi prea de tot să ne facem că nu observăm cum asfaltul proaspăt turnat este deja crăpat, găurit şi surpat.
Iar când „nesimţiţii” din presă au tupeul să întrebe din ce cauză o şosea foarte scumpă a început să se strice la numai o săptămână de la inaugurare, primarul Georgică ia foc. Ne dă o explicaţie pe care nici educatoarea lui fiu-meu de la grădiniţă nu ar îndrăzni să i-o ofere, din respect. Cică s-a turnat asfalt la numai 30 de cm de pânza freatică. Repet: Şoseaua a fost construită la nici un metru de pânza freatică! Adică: S-au băgat foarte multe milioane de euro într-o stradă plutitoare! Cu alte cuvinte: Cei care au câştigat licitaţia, firma de construcţii, nu a fost în stare să facă un studiu şi o proiectare temeinică!
Şi asta nu este tot. Staţi să vedeţi şi continuarea. Ne spune primarul că intenţionat a dat drumul traficului, ca să se vadă exact unde face strada „bule”. Să se poată interveni! Aloooo! Primăria! Suntem în secolul XXI! Acum 2000 de ani când romanii construiau apeducte şi drumuri pietruite care duceau la Roma, sondau terenul cu un băţ. Îl înfigeau în pământ şi dacă solul era prea moale, atunci deviau traseul. De atunci şi până acum omenirea a cam avansat. Oamenii au sjuns chiar şi pe lună şi au lansat tot felul de obiecte care gravitează în jurul Pământului, denumite sateliţi. Ştiinţa, la rândul ei, a înregistrat progrese semnificative. Pe baza tehnologiei existente, în construcţii se pot face o serie de predicţii foarte exacte cu privire la locul în care un anumit drum ar putea să facă „bule” fără a fi nevoit să cheltui milioane de euro cu realizarea lui. Cunoaşterea prin încercare şi eroare nu se mai practică de mai bine de un secol.
Din toată această nebunie se desprind două ipoteze:
- Fie primarul Braşovului este atât de idiot şi fără simţul realităţii, încât face praf milioane de euro pe construcţii inutilizabile. Caz în care este evident că îi includem la pachet şi pe cei 27 de consilieri locali care până acum nu au cârâit nimic pe această temă. Şi tot aici este posibil ca de pe urma acestei stări generalizate de idioţenie să profite constructorii, dornici să-şi umfle conturiele cu cheltuieli minime.
- Fie primarul Braşovului ştia exact ce se întâmplă, dar a preferat să treacă lucrurile sub tăcere pentru că parte din milioanele de euro încasate de constructor se întorc în buzunarul propriu şi în contul de campanie electorală. Caz în care ne consideră pe noi toţi ceilalţi nişte imbecili retardaţi care înghiţim orice explicaţie indiferent cât de stupidă, fantezistă sau puerilă ar fi.
După ce voi reflecta adânc la cele două ipoteze de lucru voi reveni şi cu concluzia.

luni, 24 august 2009

Cocalari, maşini scumpe şi fitze second hand

Nu sunt un fan al Poienii Braşov. Din contră, consider că „staţiunea” este departe de a fi ceea ce ar trebui să fie. În momentul de faţă este locul perfect în care poţi întâlni gloate de snobi şi de îmbogăţiţi peste noapte care cred că dacă se afişează la poalele Postăvarului fac parte din lumea bună. Cocalari, maşini scumpe şi fitze second hand. Acesta este peisajul din Poiană.
La sfârşitul săptămânii trecute, împreună cu nişte cunoştinţe de peste hotare am descins în locul mai sus amintit. Nu pentru că mi-aş fi dorit ci pentru că oaspeţii mei vroiau să vadă „staţiunea”. Ne-am urcat în maşini şi în 30 de minute am fost sus. Cum era ora prânzului, prima oprire a fost la Coliba Haiducilor pentru a mânca ceva. Nu puteam să admirăm peisajul cu stomacul gol. La Colibă, plin de lume. Un rapsod popular cânta de mama focului, iar chelnerii şi chelneriţele, alergau printre mese pemtru a sadisface clineţii. Ne-am aşezat la o masă mare şi nici nu am apucat să ne aprindem o ţigară că o doamnă îmbrăcată într-un costum popular ne-a şi pus la dispoziţie meniurile să ne alegem ce dorim să îngurgităm.
La o masă în spatele meu trona nimeni altul decât Tiberiu Cârstea. Cine este Tiberiu Cârstea? Este cetăţeanul care an de an construieşte scena şi amfiteatrul pentru Festivalul „Cerbul de Aur”. Este cel care plăteşte slujbe la biserică, pune termopane mahărilor din TVR pentru a fi singurul şi permanentul beneficiar al acestor lucrări. De când ne-am aşezat noi la masă şi până am plecat a vorbit în continuu. Le explica comesenilor cât de mult munceşte, ce tare îl afectează criza, cât se zbate el pentru Festival, că manifestarea nu ar exista dacă ilustra sa persoană nu s-ar implica cu toată fiinţa. Între două idei îşi îmbia oaspeţii să guste din din mâncare, ca un cunoscător al bucatelor de la Colibă, despre care susţinea cu mâna pe inimă că sunt „dumnezeieşti”.
La o altă masă, lângă noi s-a aşezat un grup de tineri bucureşteni. Trei fete şi trei băieţi, foarte veselei că au venit să petreacă un week-end la munte. Unul dintre ei, solid, creţ, cu ochii bulbucaţi şi cam roşii de nesomn era foarte surescitat. Îi plăcea atât de mult atmosfera încât nu se mai putea oprin din vorbit. Şi nu numai atât. Dar cred că vroia să împărtăşească din experienţele sale de viaţă întregului restaurant, pentru că vorbea atât de tare de parcă ar fi ţinut un discurs în piaţa publică. Din când în când, ochelarii de soare aşezaţi pe vârful capului îi alunecau până pe frunte. Printr-un gest reflex îi aşeza la loc fără să se oprească din vorbit. O domnişoară plictisită din grupul cu pricina, deranjată probabil de lumina puternică din restaurant, a mâncat şi a băut cu ochelarii de soare inscripţionaţi „D&G” la ochi.
În rest...nota de plată nu foarte piperată. Servirea bună. Mâncarea bună. Construcţii amplasate haotic şi fără nici un dram de bun gust, cu duiumul. Aş putea încheia spunând „Frumoasă staţiune, păcat că-i locuită”. Dar ar fi un clişeu...

marți, 18 august 2009

Ce este Lingăul?

Lingăul este o specie înrudită cu homo sapiens, identică din punct de vedere fizic, dar foarte diferită comportamental. Lingăul este răspândit pe întreaga suprafaţa a planetei şi posedă extraordinare calităţi de adaptare, indiferent de condiţii sociale sau materiale.
La noi în ţară s-au descoperit până în prezent trei tipuri de lingăi.
„Lingăul comun” sau „Lingăul de birou” – este cea mai răspândită specie de lingăi care poate fi întâlnită în mai toate companiile, mari sau mici, autohtone sau străine. Lingăul comun este tot timpul prezent la uşa biroului şefului pentru a prelua primul orice dispoziţie. Este cel care în permanenţă găseşte aprecierile potrivite pentru şef, ascultă cu atenţie criticile celorlalţi angajaţi şi le transmite promt şi deformat acestuia. Lingăul de birou nu este niciodată disponibilizat, iar la sfârşit de an De regulă, este uşor indetificabil după modul solitar în care se comportă la birou, dar şi pentru faptul că primeşte mai tot timpul sarcinile cele mai uşoare.
„Lingăul de administraţie” sau „Lingăul bugetar” – este specia foarte bine adaptată la condiţiile administraţiei publice. În cea mai mare parte este asemănătoare cu „Lingăul comun”, dar ce o diferenţia este faptul că se hrăneşte exclusiv cu fondurile bugetare şi şpăgi. De asemenea, este foarte arţăgos cu orice homo sapiens care apelează la serviciile lui, în schimb este deosebit de amabil cu şeful şi gata tot timpul să aprobe şi să laude necondiţionat orice hotărâre.
„Lingăul politic” sau „Lingăul de zone înalte” – este întâlnit în exclusivitate în zona înaltă şi golaşă a politicii. Se caracterizează printr-un debit verbal excesiv şi un zâmbet forţat. Este în permanenţă gata să ofere sfaturi şi emite aproape întotdeauna judecăţi de valoare. Evită cu abilitate votul direct şi urmăreşte cu îndârjire orice funcţie numită.

Cele trei specii de Lingău au în comun o caracteristică definitorie. Pentru a evita munca şi pentru a crea impresia că se implică au mai tot timpul iniţiative şi idei. În 99% dintre cazuri, ideile nu au nici o legătură cu realitatea şi nu duc la îmbunătăţirea activităţii. Fac acest lucru în speranţa că vor ieşi în evidenţă, iar şeful îi va aprecia peste măsură. Din păcate nici una dintre aceste specii nu este pe cale de dispariţie. Din contră, în ultima perioadă s-a constatat o înmulţire a exemplarelor, motiv pentru care „Lingăul” este considerat o specie dăunătoare pentru societate.

joi, 13 august 2009

Noi, 2009

Nu ştiu câţi braşoveni au citit romanul „Noi” de Evgheni Ivanovici Zamiatin, sau “1984” de George Orwell. Cele două cărţi, prima apăruta în 1924, iar a doua, mult mai cunoscută, apărută în 1949, tratează practic acelaşi subiect. Într-o notă suprarealistă este prezentată viaţa unor indivizi în regimul totalitar în care totul este programat şi ultracontrolat. Este interzisă orice abatere de la regulile stricte, nimeni nu are voie să se opună sistemului. Cei care îndrăznesc să o facă sunt imediat eliminaţi din societate, în public, pentru a oferi un exemplu celorlalţi.
Anul 2009, Braşov, România, ţară localizată geografic în peninsula Balcanică, membră a Uniunii Europene. Date cât se poate de reale. Nici urmă de ficţiune. Un nebun protestează de câţiva ani împotriva autorităţilor. Este luat, bătut şi aruncat la rampa de gunoi. Nu se potoleşte. Urlă cât de ziua de lungă în faţa unei instituţii a statului. Este parte din peisajul cotidian al oraşului. E clar că omul are mari probleme cu scăfârlia. Se plimbă cu oase atârnate într-un băţ, dă cu apă pe poliţişti, aruncă cu rahat pe stradă. Toate acestea însoţite de lozinci şi sloganuri împotriva primarului.
Totul este real. Cum la fel de real este că o instanţă judecătorească a decis că nebunului i se interzice să mai protesteze în Braşov. Adică un cetăţean al acestei ţări, despre care nu se poate spune că este bolnav psihic pentru că nu a fost catalogat ca atare cu acte, nu mai are voie să-şi exprime în public nemulţumire. Nebunul s-a şters la fund cu hotărârea şi a protestat din nou. L-au săltat poliţiştii şi l-au băgat la zdup pentru 10 zile.
După puţinele mele cunoştinţe de democraţie ştiu că poate fi sancţionat dacă a încălcat legea. Poate fi amendat sau arestat. Dar nu i se poate interzice să se exprime. Mă gândesc cum ar fi ca manifestanţilor antiglobalizare, care nu dau cu apă sau rahat în poliţişti, ci cu bolovani şi sticle incendiare, le-ar interzice cineva să protesteze.
Următoare abatere a nebunului ar avea drept consecinţă eliminarea lui din societate, în public, pentru a oferi un exemplu celorlalţi.
În urmă cu 20 de ani, Braşov, România, ţară localizată geografic în peninsula Balcanică, membră a Blocului Sovietic, era interzis prin lege să protestezi. Cei care o făceau erau arestaţi şi torturaţi. Norocoşii supravieţuitori erau deportaţi sau închişi pe viaţă. Realitate istorică. Fără ficţiune.

luni, 10 august 2009

Măsuri anticriză la poliţia rutieră

Zilele trecute am constatat pe propria-mi piele cum afectează criza economico-financiară toate instituţiile statului. Eram în maşină cu o cunoştinţă. El la volan, eu în dreapta. La vestitul de acum pod Dârste, un tânăr exemplar, reprezentant al secţiei rutiere din cadrul IJP Braşov ne face semn să tragem pe dreapta.
Se apropie de maşină agale de maşină, laută scurt şi ne spune că îl cheamă „ Agent ...nu ştiu cum”. A trecut foarte repede peste capitolul prezentarea numelui. Probabil că nu-i plăcea denumirea pe care i-au dat-o părinţii.
- Documentele la control, vă rog, rosteşte agentul cu voce gravă.
Cererea îi este îndeplinită. Primeşte talonul maşinii, permisul şoferului, buletinul, asigurare, rovinietă, un top întreg de hârtii şi cartonaşe.
- Rămâneţi la maşină, ne comandă scurt şi se îndreaptă liniştit către Loganul brenduit cu „Poliţia Rutieră – Conduceţi preventiv”
Rămânem liniştiţi lângă maşină pentru că ştiam că nu am încălcat nici o regulă de circulaţie. După vreo 10 minute de verificări amănunţite, agentul cu nume neinteligibil îl întreabă pe şofer:
- Aţi consumat alcool?
- Nu, vine răspunsul promt şi nu chiar sincer. Cu o oră în urmă şoferul consumase o bere.
Agentul îl fixează cu privirea neîncrezător şi îi spune fără să clipească:
- Haideţi să facem testul! Suflaţi vă rog!
Amicul meu se uită la poliţist şi aşteaptă că omul legii să scoată aparatul etilotest sau măcar bătrâna fiolă. Nimic. Agentul îşi apropie nasul la 15 cm de faţa şoferului şi repetă:
- Suflaţi acum!
Omul nu mai stă pe gânduri şi îi trimite poliţistului în faţă, fără nici un fel de jenă damful diin cavitatea bucală. Agentul de la rutieră închide ochii şi adulmecă ca un copoi plecat la vânătoare de vulpi. Nările îi fremătau şi se încăpăţânau să nu lase nexeplorată nici o particulă din aerul expirat de amicul şofer.
Odată analiza finalizată, vine şi verdictul, sub forma unui „Da” inexpresiv care ne-a lăsat totuşi de înţeles că aparatul olfactiv al agentului nu a descoperit nimic suspect.
Totul s-a încheiat conform ritualului, cu o amendă pentru nepurtarea centurii de siguranţă.

miercuri, 5 august 2009

„La vot nu merg decât cei care nu au nimic în cap...”

Azi de dimineaţa, în drum spre birou, ascultam la radioul din maşină un tânăr care facea un fel de revistă a presei. Este impropriu spus „revista presei” pentru că cetăţeanul citeşte două ştiri din ziare dupa care se apucă să-şi expună părerile personale despre subiectul respectiv. Toată treaba se întâmplă în zi de zi la un post de radio local. Că omul nu este deloc nostim, ba în unele zile este total de lipsit de inspiraţie, m-am convins de mult.
În intervenţia de dimineaţă omul se întreba oarecum retoric de ce să meargă românul la vot. Că doar nu are nimic de câştigat dacă votează pe vreunul din actualii politicieni. Şi tot el concluziona că „la vot nu merg decât cei care nu au nimic în cap sau cei care au ceva de câştigat de pe urma politicienilor votaţi”. Iar el face parte din categorie celor care nu se duc la vot, pe cale de consecinţă are şi ceva în cap.
Acum, îmi iau libertate de a-mi exprima şi eu părerea personală despre părerile „omului de radio”.
Amice, eşti idiot! Cum poţi să spui pe un post de radio care se vrea lider de audienţă că doar proştii şi profitorii se duc la vot!? După câte ştiu eu, eşti un tip cu ceva minte la locul ei şi era de aşteptat ca sianpsele tale să facă unele conexiuni ceva mai complexe. Principalul tău câştig de pe urma acestei nenorocite de clase politice şi a îmbâcsitului sistem politic din România este acela că poţi spune ce imbecilităţi vrei tu la radio. Cum de altfel, am şi eu libertatea să scriu aici ce părere am despre elucubraţiile enunţate de tine. Acelaşi sistem politic susţinut de proşti şi profitori (adică noi cei care mergem la vot) i-a dat posibilitatea patronului tău să înfiinţeze şi să dezvolte un trust de presă de unde îţi iei şi tu leafa.
S-a dovedit că cel mai stabil şi corect sistem de organizare socială, descoperit în istoria de mii de ani a omenirii, este cel bazat pe votul universal, liber exprimat. Toate celelalte modele şi-au arătat ineficienţa într-o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp.
În rest...îţi doresc să nu ajungi vreodată să trăieşti într-o dictatură militară de tip sud american sau într-un regim comunist gen Coreea de Nord. Nu de alta, dar pentru vorbele tale te-ai alege, în cel mai fericit caz, cu ani grei de puşcărie.

duminică, 2 august 2009

Războiul lumilor

Era o seară plăcută de iulie, când după arşiţa de peste zi, toată lumea ieşise, cu mic, cu mare să se bucure de binemeritata răcoare. Parcul din Centrul Civic era plin de oameni. Tinerii amatori de sport foloseau din plin terenurile de baschet şi fotbal. Skaterii şi bikerii îşi exersau îndemânarea pe rampele din apropiere. Proprietarii de câini formaseră un grup într-un capăt a-l parcului, în aşa fel încât patrupedele din dotare să nu sperie sau să deranjeze pe nimeni. Cele două locuri de joacă pentru copii erau înţesate de părinţi, printre care şi eu, care îşi supravegheau atent odraslele. Băncile mai retrase erau ocupate de liceeni în vacanţă care se pupau fără să se sinchisească de activitatea febrilă din parc. Una peste alta, o atmosferă plăcută.
În apropierea parcului, mai exact la nici zece metri în dreptul terenului de fotbal, savura aceeaşi răcoare plăcută de seară, o altă lume. Total diferită. La parterul unei clădiri aflată încă în construcţie există un local de „fitze”. Nu îmi amintesc acum numele, dar nu cred că are mare importanţă. Toate sunt parcă făcute după acelaşi tipar, iar clienţii sunt întotdeauna aceiaşi. Evident, localul are şi terasă. Umbrele albe sub care sunt aranjate fotolii şi canapele din ratan cu tapiţerie tot albă. Mesele joase sunt o combinaţie foarte la modă de sticlă şi ratan. Chelnerii poartă pantaloni negri şi tricouri albe.
La ora aceea terasa era plină, iar parcarea, improvizată în continuarea terasei, la fel. Că doar care mai e farmecul să ieşi la terasă dacă nu te pot vedea prietenii şi duşmanii din ce X6 cobori. După cum spuneam, terasa era plină de proprietari de autoturisme a căror valoarea nu scădea sub pragul minim de 20.000 de euro pe bucată. O domnişoară stătea foarte înţepată la o masă ţinând în braţe un câine, un fel de chiuaua lăţos. În timp ce duduia se hlizea şi sugea cu paiul un lichid albastru din pahar, animalul privea cu jind la canidele din parc care zburdau în voie prin iarbă. Genul de oameni care umplu acest tip de terase au foarte multe în comun din punct de veder fizic şi comportamental, nu numai social. Una dintre piesele de vestimentaţie, după caz, pantalonii, fusta, cămaşa sau tricolul, trebuie să fie albă. Telefoanele mobile de ultimă generaţie sunt ţinute la vedere. Ochelarii de soare sunt în permanenţă pe ochi chiar dacă la ora 20.00 soarele este de ceva vreme apus şi nu mai reprezintă o problemă. De regulă stau tolăniţi pe fotolii, cu un aer sictirit şi folosec doar jumătate de gură pentru a rosti cuvinte. Obligatoriu, toate fetele sunt trecute cel puţin odată pe la solar.
În seara despre care vorbeam, a avut loc o ciocnire între cele două lumi vecine, dar atât de diferite. Pe terenul de fotbal era în plină desfăşurare un meci între două echipe a căror componenţi nu depăşeau vârsta de 15 ani. Un tip blonduţ şi mărunţel se lansează într-un atac şarjat către poarta adversă. Face un dribling, încă unul, îşi aşează mingea şi expediază o torpilă care loveşte transversala. Mingea prinde o traiectorie ciudată. Se înalţă vreo 7 metri, trece de gardul de plasă şi aterizează pe una din umbrelele albe.
Sub ubrelă, un umflat tuns periuţă, cu ochelari se soare pe ochi, e luat prin surprindere şi răstoarnă pe masă un pahar cu bere. Sub aceeaşi umbrelă se mai aflau domnişoara cu câinele, un alt burtos şi încă o pipiţă cu fustă foarte scurtă. Mingea transformată în proiectil a stârnit ceva panică pe terasă, dar mai ales la masa a cărei umbrelă a lovit-o. Pocitania de câine a început brusc să scoată nişte sunete despre care nu puteai decât să deduci că reprezintă un lătrat. Era o combinaţie de urlat cu schelălăit. Burtosul s-a pus pe înjurat iar pipiţa cu fusta prea scurtă a scos un ţipăt scurt după care a început să râdă ca proasta. Nici acum nu ştiu dacă umflatul a răsturnat paharul cu bere din cauza câinelui sau a sperieturii cauzate de impactul mingii cu umbrela. Cert este că după ce şi-a revenit din şoc a început şi el să înjure. Ceilalţi de pe terasă au început să râdă. Pe terenul de fotbal linişte. Nici unul dintre copii nu avea curajul să se ducă să recupereze mingea. Mărunţelul blond îşi face curaj, trece printr-o spărtură a gardului de sârmă şi se îndreaptă şovăitor către terasă. Umflatul e roşu de nervi. Se ridică de la masă şi cu mingea sub braţ îl aşteaptă pe inconştientul care i-a stricat seara. Nu o să insist asupra dialogului pentru că este lesne de închipuit. Dacă cineva s-ar gândi vreodată să facă un dincţionar de înjurături, categoric ar trebui să-l coopteze în colectivul redacţional şi pe umflatul de pe terasă. Totul s-a terminat cu o palmă după ceafă şi un şut în fund expediate mărunţelului blond drept pedeapsă că i-a făcut pe cei de pe terasă să râdă de el. În timp ce copilul se îndepărta cu mingea sub braţ, umflatul îi mai aruncă un ultim avertizment:
- Când sunt eu aici pe terasă, să nu vă mai prind că jucaţi fotbal că vă rup picioarele....Vă sparg...morţii mamii voastre...! Aţi auzit, băi?

Gata. Acum se putea aşeza să-şi comande o altă bere. Îşi „reperase” onoarea de bărbat adevărat. Copii nu au mai continuat meciul. Şi-au strâns lucrurile şi au plecat. Şi-au dat întânire peste o săptămână în celaşi loc cu speranţa că umflatul şi suita sa vor găsi un o altă terasă mult mai la modă, iar ei vor putea juca fotbal liniştişi.