Recent Posts

miercuri, 30 septembrie 2009

Un pic de şmecherie în politică

Poporul nu numai că înţelege politica făcută la Bucureşti, dar o şi interpretează. Şi nu numai atât. Pune la cale strategii, are permant sfaturi şi este gata să critice orice decizie celor mari. Şi pentru că poporul nu are unde să-şi expună părerile şi strategiile politicie, o face cel mai bine în stradă. La colţ, pe bancă în parc, în faţa porţii sau la coadă la vreo instituţie publică.
Scriam cu ceva timp în urmă de vecinul meu, „nea Mişu” un mare fan al politicii. Ieri mă prinde iarăşi la cotitură. Şi cum evenimentele din ultimele zile impuneau o radiografie completă şi un comentariu amplu, nu scap.
- Băi...ăştia au înnebunit de tot! Cu toţii! Şi unii şi alţii!
Trebuie să recunoc că nu prea am chef să discut chestiuni politice cu omul, pentru că pune atât suflet şi se lansează în analize atât de complexe încât îmi trebuie destul de mult timp ca să fac faţă.
- Ce să-i faci, e miza mare! Se înteţeşte lupta! îi răspund.
- Ce naiba le trebuie lor acum scandal!? continuă nea Mişu. Parcă le-a luat Dumnezeu minţile!
Ridic din umeri în speranţa că voi reuşi prin noncombat să punct unei discuţii interminabile. Nici o şansă.
- Eu nu înţeleg de ce nu se pot înţelege dacă tot sunt în coaliţie. Sunt la guvernare. Şi-au împărţit ciolanul şi tot nu se înţeleg! Nu pricep de ce se tot muşcă atât...
- Păi, nea Mişule, aşa e politica. Sunt două partide diferite, iar miza campaniei electorale este foarte mare..., încep eu să-i explic.
- Fi atent aici..., bătrânul îşi trece mâna prin păr şi cade pe gânduri puţin pentru a-şi ordona ideile. Ăştia de la pesedeu nu stau în banca lor. Când se face linişte iese unul ca Vanghelie şi începe să latre. Ăştia de la pedeleu sunt mai altfel...Cum să-ţi explic eu ţie...Sunt mai rafinaţi. Nu dau aşa cu barda. Muşcă şi ei, dar mai finuţ aşa...nu chiar pe faţă.
- Nu e chiar aşa, combat eu deşi nu mi-am propus acest lucru. În chestia nu Dan Nica este greşeala celor de la PDL. Au făcut-o intenţionat la îndemnul lui Băsescu ca să abată atenţia de la problemele reale. Şi nu se poate accepta o asemenea atitudine...cu ultimatumuri, că doar nu sunt subalternii lui Boc.
Bătrânul nu se lasă intimidat şi îşi continuă raţionamentul.
- Asta nu e treabă...Eu dacă eram în locul lui Băsescu, îl luam pe Geoană deoparte şi îi spuneam: „Băi Geoană! Facem aşa. Dacă ieşi tu preşedinte mă pui pe mine prim ministru. Şi invers. Dacă ies eu, te pun pe tine!” Aşa se face treabă...Trebuie să fie în pic de şmecherie în politica asta. Că aşa ...cum se întâmplă acum nu se rezolvă nimic.
- Lucrurile nu sunt chiar aşa de simple, îi spun lui nea Mişu.
- Ei pe dracu’! Fi atent aici la mine...tot Băsescu iese preşedinte! Şi şti de ce?
Dau din cap că nu.
- Pentru că unii l-au învăţat pe Geoană să spună că nu vrea UDMR la guvernare. Şi acum ar vrea să primeasacă voturile ungurilor...Ungurii sunt disciplinaţi şi merg la vot. Iar dacă românii nu o să se ducă, atunci un 7% de la unguri ar însemna foarte mult.
Un argument interesant. Mai schimbăm câteva vorbe şi profit de faptul că la întrevederea noastră mai apare un cetăţean nu foarte interesat de politică şi plec în treaba mea.

luni, 28 septembrie 2009

Tom şi Jerry

De câteva zile mă uit împreună cu fiu-meu la vestitele desene animate Tom şi Jerry. Îi plac foarte mult, drept pentru care am vreo două DVD – uri cu multe ore în care pisica aleargă şoricelul, iar câinele alearga pisica. Am remarcat câteva chestiuni, care în mod evident nu sunt noi, dar pe care eu doar acum le-am descoperit.
În primul rând toate personajele au doar patru degete. De la oamenii care apar în episoade fără să li se vadă faţa şi până la diferitele animale. Nu am reuşit până acum să descopăr nicăieri care au fost motivele pentru care creatorii originali ai personajelor, William Hanna şi Joseph Barbera, au ales această modalitate de reprezentare. Poate pentru ca imaginea dominantă să fie cea de la nivelul pisicii Tom şi a şoricelului Jerry. Universul lor este important. În primele epidoade apărute începând 10 ianuarie 1940, pisica se numea Jasper, iar şoricelul se numea Jinx.
Din punctual meu de vedere Tom şi Jerry fac parte din categoria celor mai violente desene animate. Dar au o violenţă aparte. Dacă pot spune o violenţă “bună”, care nu răneşte. Niciodată nu curge sânge. Tom este tăiat cu toporul, aruncat în aer, împuşcat, electrocutat etc, dar niciodată nu este rănit. La fel se întâmplă cu Jerry care este mâncat, strivit, prins în cursa de şoarcei sau otrăvit. Deşi ambele personaje dau dovadă de o doză consistentă de sadism, de multe ori acţiunile lor fiind nejustificat de dure, nu apar răni sau leziuni în adevăratul sens al cuvântului. Din contră, cu cât loviturile sunt mai dure, cu atât consecinţele asupra celui lovit sunt mai nostime. Doar după 1960, când productia a fost preluata de Chuck Jones, au început să apara bandaje precum şi feţele personajelor umane.
Un alt aspect interesant este că nici pisica şi nici şoricelul nu mor niciodată. Din câte am văzut eu până acum în două episoade se subînţelege că Tom moare. Când este prezentat în chip de îngeraş şi când este ghilotinat într-un episod cu “Cei trei muşchetari”.
În rest nu se poate vorbi despre o luptă între bine şi rău pentru că şi Tom şi Jerry sunt la fel de răi sau la fel de buni. În foarte multe episoade relaţia dintre ei trece dintr-o extremă în alta, de la ură la milă şi compasiune. De remarcat este că nu doar pisica este cea care vrea să-i facă rău şoricelului. De multe ori, Jerry este cel care sâcâie gratuit motanul care nu vrea altceva decât să doarmă liniştit sau să-şi bea laptele. Pe de altă parte, încercând să prindă şoarecele, Tom nu-şi face decât datoria. Prezentat sub o aură inocentă, Jerry este cel care produce pagube. Este musafirul nedorit în orice casă. Fură mâncare, face găuri în pereţi şi stârneşte frica proprietarilor. În realitate şoricelul este intrusul, iar pisica este paznicul. În fapt, acţiunile motanului Tom sunt justificate şi apreciate în orice gospodărie din lumea reală.
Dar poate că tocmai aceste lucruri, violenţa “bună”, sadismul fără sânge, dificultatea de a depista cine este bun şi cine este rău sau inversarea rolurilor din lumea reală, fac din “Tom şi Jerry” unele dintre cele mai apreciate desene animate din toate timpurile.

marți, 22 septembrie 2009

Botorog, Vankay şi Antonie, tripleta de aur a Braşovului

Galeria selectă a protestatarilor inventivi ai oraşului s-a îmbogăţit cu încă un personaj select. Lui Gheorghe Botorog care a aruncat cu căcat (la propriu) în poliţişti, Ladislau Vankay, cel care a blocat ocolitoarea cu lanţuri şi piscine pentru copii, cetăţeanului care a aprins lumânări pentru copacii tăiaţi din ordinul lui Scripcaru li s-a alătura Cristina Antonie. Duduia, provenind din mediul academic al precupeţelor, a protestat şi ea după cum i-a dictat educaţia. I-a aruncat mogulului Căncescu un pahar cu bere în faţă. Că lângă preşedintele CJ se mai aflau şi ceva invitaţi de seamă de prin Germania...ghinion, victime colaterale.

Personajul în cauză nu era nemulţumit că Aristotel nu a aprobat vreo asfaltare de drum. Nu o deranja faptul că i s-au confiscat bunuri sau că s-au distrus ceva spaţii verzi. Nu. Individa s-a făcut foc şi pară pentru că trustul de presă al mogulului local a avut nesimţirea, neobrăzarea şi tupeul jegos de a spune pe faţă ceea ce foarte puţini au avut curajul. Adică faptul firma pe care duduia o deţine câştigă miliarde de lei folosind spaţiile de publicitate stradală oferite cu generozitate de primarul Scripcaru.

Acum, dacă tot şi-a căutat o companie atât de selectă, Cristina Antonie ar trebui să fie solidară până la capăt cu ceilalţi protestatri. Botorog a primit câteva bătăi bune de la comunitari, iar până la urmă a primit şi o pedeapsă cu închisoarea pentru ultraj. Vankay a stat şi el vreo 10 zile la mititica acuzat tot de ultraj. Căncescu a spus că va face plângere pentru ultraj. Oare magistraţii braşoveni, după ce vor ieşi din grevă, vor da dovadă de acelaşi zel şi în ceea ce o priveşte pe cetăţeanca în cauză? Sau se vor dovedi deosebit de indulgenţi având în vedere că jupânul oraşului, primarul Scripcaru, şi-a lăsat nevasta şi copilul pentru a se muta sub acelaşi acoperiş cu duduia Antonie!

duminică, 20 septembrie 2009

Trei motive pentru a părăsi România

Printr-un concurs de împrejurări ajung să stau de vorbă cu un cetăţean, căruia nu i-am reţinut numele, dar care era foarte supărat. Supărat pe politicieni, supărat pe primar, pe autorităţi, pe sistem, pe stat şi pe români în general. Nu am reţinut care ar putea fi originea supărărilor sale. Cert este că omul aprecia aproape orice, numai sistemul românesc şi pe cei care îl pun în operă nu. Îmi explică plin de patos că vrea să vândă tot şi să plece din ţară. Să nu mai audă niciodată de România şi de români. Se lansează într-o expunere verbală a posibilelor locaţii în care să domicilieze

- Brazilia, 50 km de capitala Rio de Janeiro, casă cu etaj, 5000 de metri pătraţi, plajă privată – 15.000 de dolari. Porto Rico, 30 km de capitala San Juan, 15.000 de metri pătraţi cu plantaţie de banenieri şi cocotieri, plajă privată – 30.000 de dolari. Ungaria, 15 km de graniţa cu România, casă cu etaj şi teren de 1000 de metri pătraţi – 40.000 de euro. Ce părere aveţi?

Dau din cap aprobator, semn că-l cred pe cuvânt. Se uită insistent la mine. E clar că aşteaptă mai mult, drept pentru care primul lucru ce îmi vine în minte este să fac o scurtă şi inutilă comparaţie cu preţurile de la noi din ţară. Ceăţeanul se declară sadisfăcut. E mulţumit că şi-a atins scopul după care trece la cel de-al doilea argument puternic pentru care vrea să părăsească ţara.

- La noi, la români, de mic copil eşti învăţat să furi şi să minţi. Chiar şi părinţii cu cele mai bune intenţii îşi învăţa aşa copii. Este în sângele nostru, suntem nativi nişte hoţi şi nişte mincinoşi. Nu mă credeţi!? Vă dau cel mai simplu exemplu. Poezia „Căţeluş cu părul creţ”!

Începe aşa: „Căţeluş cu părul creţ/Fură raţa din coteţ”. Adică nu se mulţumeşte cu porţia de mâncare primită de la stăpâni, nu munceşte nimic în plus, dar vrea mai mult. Şi atunci, din primele versuri copilul devine atent şi întreabă: „Mamă ce înseamnă că fură?”. Şi mama îi explică: „A fura înseamnă a sustrage, a lua ceva ce nu-ţi aparţie, a mangli, a ciordi, a subtiliza, a câştiga ceva fără muncă”.

După care urmează un alt vers plin de învăţăminte: „Şi se jură că nu fură/Dar l-am prins cu raţa-n gură”. Adică după ce că fură, mai şi minte. Copilul întreabă pe bună dreptate de ce nu spune adevărul şi i se explică faptul că nu vrea să fie pedepsit.

„Şi cu oul în buzunar/Hai la Sfatul Popular”. Cu alte cuvinte, dacă fapta nu ar fi avut circumstanţe agravante, adică dacă s-ar fi limitat la a fura doar raţa, poate că ar fi scăpat nepedepsit. Dar pentru că s-a calicit şi la ou, atunci nu mai scapă de pedeapsă.

Mă uit la el cu privire cam tâmpă. Sunt puţin bulversat de inerpretarea arhicunoscutei poezioare care după părerea mea era la fel de inocentă ca şi copii cărora îi este destinată. Omul face o scurtă pauză, mai trage un fum din ţigară. Îşi savurează din plin efectul produs asupra persoanei mele. Se decide să-mi dea lovitura de graţie.

- Şi încă ceva domnule...Ne tot fălim că suntem mari şi tari, că am învins în bătălii şi că cine suntem noi românii. În afară de pârjolit recoltele şi otrăvit fântânile nu ştim alceva. Ne dăm mari patrioţi! Spuneţi-mi o mâncare tradiţională românească!

- Sarmalele, spun cu jumătate de gură.

- Greşit! Origine turcească.

- Mititeii, mai fac eu o încercare.

- Greşit! îmi zâmbeşte superior. Se găsesc peste tot în Balcani. Îşi au originea în Serbia, dar se găsesc şi în Grecia şi Turcia. Vezi domnule! Nici măcar mâncare tradiţională nu avem!

miercuri, 16 septembrie 2009

Ipocrizia din presă

Vreo doi–trei ziarişti din Braşov s-au trezit zilele trecute că nutresc un profund sentiment de compătimire pentru magistraţi. Şi pentru că simt ei că „puterea judecătorescă” are nevoie de sprijin în lupta crâncenă cu „puterea politică” au strâns rândurile şi au intrat în această bătălie. De partea magistraţilor evident.
Este bine că mai există ziarişti care reacţionează. Ca atunci când în urma unui accident grav vin cei de la SMURD şi verifică dacă pacientul mai are semne vitale. Din demersul lor pot trage concluzia că pacientul mass media, cu domiciliul în Braşov, nu a decedat. Este un lucru pozitiv. Însă demersul lor în cazul de faţă mi se pare cel puţin ipocrit. Mă aşteptam ca aceşti susţinători ai valorilor democratice să iasă în faţă cu piepturile dezgolite şi să se facă zid pentru apărarea libertăţilor presei. Tagmă profesională din care se presupune, cel puţin la prima vedere, că fac parte. M-aş fi aşteptat ca ei să se implice activ în lupta dintre „puterea politică” şi „libertatea de exprimare”, aceasta din urmă fiind atributul presei într-un stat democratic.
Dacă deontologii cu pricina ar fi ieşit public să înfiereze şi să acuze practicile „puterii politice” în raport cu mass media, ar fi fost de toată lauda. Cu atât mai mult cu cât în Braşov, presa este subordonată politic. Dacă acest fapt s-a petrecut de voie sau de nevoie, este cu totul o altă discuţie. Ştim cu toţii că „Gazeta de Transilvania” a fost prima victimă a managementului de presă bazat exclusiv pe banii autorităţilor locale. În aceeaşi situaţie se află şi celelalte ziare braşovene. Televiziunile, cu mici excepţii, nu sunt nici ele departe de acest „deziderat”. În Braşov nu se mai face presă pentru că „puterea politică” a încălecat-o. Este o unealtă a politicului, un instrument de manipulare a celor care încă mai cumpără ziare sau se uită la televizor. Ziariştii sunt doar scribi care reproduc conferinţele de presă. Banii publici sunt dirijaţi spre finanţarea ziarelor pentru a nu deranja autorităţile. Nimeni nu a suflat nimeni un cuvinţel despre motivele care au dus la sucombarea Gazetei de Transilvania. Au preferat să-i câte prohodul şi să treacă sub tăcere faptul că ziarul nu a mai primit fondurile promise de la Consiliul Judeţean. În schimb plâng la mormânt străin. Nu îl compătimesc pe Eduard Huidan. A fost doar un individ lipsit de scrupule care a profitat din plin de un brand pe care l-a îngropat fără nici o remuşcare. Când Primăria nu va mai aloca bani pentru celelalte ziare, care din ele va dispărea primul? Monitorul Expres, Transilvania Expres sau Bună Ziua Braşov?
Pentru toate acestea, şi multe altele, mă aşteptam ca cei care îşi spun ziarişti să sprijine şi să apere presa nu să se angajeze într-o acţiune demagogică şi ipocrită de partea magistraţilor.

luni, 14 septembrie 2009

Cine ştie cu ce se ocupă Primăria?

Zilele trecute am participat la o întâlnire cetăţească în unul din cartierele Braşovului. Un domn în vârstă, la vreo 65 de ani, membru al unei asociaţii de proprietari a ridicat o problemă care-l frământa puternic. Omul este foarte nemulţumit de preşedintele de asociaţie. Din punctul său de vedere este un ticălos care merge mână în mână cu unul dintre viceprimarii oraşului. Mai mult chiar, este şi membru în PDL şi are afaceri dubioase cu apartamente.
Am reţinut ideea şi încerc să-i explic cetăţeanului că doar o majoritate a locatarilor îl pot schimba din funcţia de preşedinte de asociaţie de proprietari.
- Am înţeles...dar vă spun....este omul viceprimarului!
- Asta nu are nici o importanţă!, încerc să-i explic. Atâta vreme cât majoritatea oamenilor nu-l mai vor se poate convoca o adunare generală şi gata...
- Ştiu...dar să spuneţi acolo...că nu face dacât porcării. Şi el nu are dreptul să fie preşedinte...şi să-l schimbe cei de la Primărie.
Mă gândesc că cetăţeanul nu a înţeles ideea. Mai încerc odată.
- Primăria nu-l poate schimba. Este dreptul dumneavostră să-l schimbaţi sau nu. Dacă nu vă convine de el, îi puteţi convinge şi pe alţii şi aşa îl puteţi schimba.
- Păi da...dar să le spuneţi şi celor de la Primărie să ia măsuri, insistă bătrânul.
- Domnule, nu înţelegeţi că Primaria nu are nici o legătură cu asta. Primăria nu poate schimba un preşedinte de asociaţie de proprietari. Şi nici nu-l poate numi. Dacă nu-l vreţi îl schimbaţi, iar dacă îl vreţi, rămâne acolo.
- Am înţeles, zice bătrânul. Dar Primăria nu poate să ia nici o măsură? Omul acela face licitaţii cu apartamentele din care a evacuat datornici...şi câte şi mai câte.
- Primăria nu poate să facă nimic în acest caz...De ce nu vă adresaţi altor autorităţi? Poliţie sau parchet!
Bătrânul dă din mână a lehamite. Mă uit la el şi îmi dau seama că nu este deloc convins de răspunsul meu. Nu înţelege de ce Primăria, urmaşa Consiliului Popular de pe vremuri nu poate să facă nimic. În mintea lui nu-şi poate găsi loc ideea că o instituţie care cu ceva vreme în urmă era printre altele şi istanţă de judecată, acum nu mai are nici o îndatorire.
- Şi noi ce facem atunci cu individul? întreabă omul.
- Vă adunaţi mai mulţi nemulţumiţi, convocaţi o adunare generală extraordinară şi îl schimbaţi. E foarte simplu, îi explic.
- Am mai încercat ...dar nu s-a reuşit, dă din cap resemnat şi nemulţumit.
- De ce?
- Pentru că oamenii sau dus la el să-i spună ce-i nemulţumeşte şi el el i-a luat cu vorba, i-a dus la un restaurant, le-a pus o friptură în faţă şi dupa aia i-a întrebat care ce vrea şi ce nu-i convine. Şi atunci ălora nu le-a mai venit să spună nimic. De aia nu l-am schimbat.
- Pai şi atunci noi ce putem face!?, îi răspund oarecum descumpănit.
- Să spuneţi acolo la Primărie să-l schimbe. Că ne-am săturat de el! spune bătrânul plin de năduf.
Adevărul este că nu ştiam ce replică să-i dau. Dacă îi explicam din nou că Primăria nu are nici o treabă, dar mai ales că dacă este omul viceprimarului nu este nici şansă să aibă probleme din partea acestei instituţii, oricum nu înţelege. Să-i fi spun că voi cere la Primărie să-l schimbe...era o variantă. Cel mai bine era să-l invit într-o zi la o întâlnire în care să discutăm mai amănunţit faptele şi în care să-l lămuresc de faptul că doar proprietarii memebrii ai asociaţiei îl pot schimba pe preşedinte. Lucru pe care de altfel l-am şi făcut.

joi, 10 septembrie 2009

E politic să schimbi un om imoral?

Zilele trecute am criticat activitatea inspectorului şcolar general al Inspectoratului Şcolar Judeţean Braşov. Spuneam că prestaţia domniei sale în fruntea inspectoratului nu a adus nimic bun. Din contră, a produs, prin deciziile luate, disfuncţionalităţi majore. Comasările de şcoli şi licee au fost făcute în pripă, elevii merg la şcoală în schimburi. Nu au bază materială. Copii de la grădiniţele desfiinţate de la parterul blocurilor nu au paturi. Trebuie să vină şi ei în schimburi. Presiuni politice din partea PDL asupra directorilor de şcoli din judeţ. Şi lista poate continua.
Ideea este că după ieşirea mea publică faţă de aceste chestiuni, inspectorul general a ţinut să poarte o convorbire telefonică cu subsemnatul. A început să-mi peroreze despre calităţile domniei sale în domeniu şi despre faptul că el a ţinut în funcţie inclusiv membrii PNL şi PSD pentru că i s-au părut oameni competenţi. După care a ţinut să-mi precizeze tangenţial că este specializat în istorie – filozofie, iar ceea ce face cu comasările este un lucru foarte bun şi economic. Mi-a explicat cât de bine se înţelege domnia sa cu mai marii partidului şi mi-a atras atenţia că şi el poate să critice foarte aspru ministrul educaţiei pentru că are foarte multe motive. (Chiar îl rog pentru că atunci nu mai este nevoie să cerem noi demiterea sa. Se va produce automat, este lesne de înţeles de ce).
Până aici nimic senzaţional. Omul îşi apăra punctul de vedere şi scaunul. I-am explicat că nimeni nu are nimic personal cu domnia sa. Este vorba despre o decizie politică pentru că din punctul nostru de vedere învăţământul braşovean înregistrează un regres. Punct. Cu asta s-a încheiat dialogul telefonic.
Ce m-a mirat însă şi m-a făcut să am serioase îndoieli asupra calităţii morale a domnului inspector a fost faptul că în aceeaşi zi a apărut la o emisune la RTT, la nimeni altul decât Mihai Berariu. Berariu este deţinătorul blogului „Jurnalului unui neadaptat”, (http://mihaiberariu.blogspot.com/) cel care cu o lună în urmă ne anunţa într-o scrisoare de adio că pleacă din presă acum când încă mai ţine capul sus şi îl mai salută lumea pe stradă. „plec.vă pupă tata” îşi intitula Mişu epistola în care înfiera neprofesionalismul din presă, pupincurismul şi într-un mod subtil şi elegant îi înţepa pe politicienii care fac totul pentru a-şi subordona presa. Mă rog, în final era ceva mai nunaţat şi ne explică faptul că doar peste câteva luni va pleca.
Dar să revenim la inspectorul general. În emisiunea lui Berariu, cetăţeanul începe să reproducă cu lux de amănunte cele discutate la telefon. A prezentat lucrurile dintr-un unghi propriu, din care reieşia că eu i-am explicat că a trebuit să fac lucrul acesta pentru că aşa era politic. Şi se mai şi lăuda bărbăteşte că dacă mai continui mă va invita la o confruntare televizată. (Aştept cu interes invitaţia!)
Asta în timp ce Mişu, cu un picior afară din studio, gata de plecare, îi ţinea isonul, îi cânta în strună, sublinia şi uneori chiar explica pe înţelesul tuturor ce nemernic infantil am fost.
Nu mă deranjează. Îi înţeleg perfect pe amândoi. Am vrut doar să relatez acest episod pentru că mi s-a părut distractiv. Şi, repet, mi-am format o părere despre calitatea morală a profesorului de istorie-filozofie. Şi atunci mă întreb din nou cât de politic este să schimbi din funcţie un om imoral.

La mare, la soare...(III)

În ultima seară petrecută pe litoralul Mării Negre am decis să mâncăm la Neptun. Venus, unde eram noi cazaţi era deprimant după lăsarea întunericului. Aproape că nu mai vedeai ţipenie de om pe stradă. Puţinii turişti care mai rămăseseră în staţiune şi care nu aveau chef să bântuie prin alte locuri, se retrăgeau cuminţi în camere.
După cum spuneam, am ales Neptun şi am intrat în restaurantul Ancuţa. O spun din capul locului că nu recomand acest restaurant. De afară arată foarte bine. Terasă, lumini, feţe de masă curate şi aşa mai departe.
Servirea însă este execrabilă. După ce am cerut vreo două feluri de suc pe care nu le aveau, am dat şi comanda de mâncare. După exact o oră de aşteptat, un chelner cu privire tâmpă ne-a adus comanda. Mâncarea nu a fost bună. Cartofii ţărăneşti pe care-i comandasem nu prea aveau nimic ţărănesc în ei. Nu erau nici fierţi nici copţi. Jumătate cruzi, jumătate făcuţi. Am mâncat cam jumătate, am plătit – fără să lăsăm bacşiş – şi am plecat.
Pe drum către Venus ne-am oprit să cumpărăm două porţii de hamsii. Toată lumea ştie că hamsiile prăjite în ulei sunt mâncarea de bază pe litoral. Sunt ieftine, bune, iar dacă bagi şi o chiflă, chiar săţioase. La o terasă – chioşc i-am cerut bucătarului care era şi vânzător două porţii de hamsii la pachet. Omul era cam sictirit. I-am acordat circumstanţe atenuante pentru că era sfârşitul zile şi m-am gândit că este obosit. Ne-a cântărit în scârbă 200 g de hamsii pe o farfurie de plastic le-a pus într-o pungă şi ni le-a întins prin geamul gheretei. Mi-am adus aminte că vreau şi pâine.
- Daţi-mi şi o chiflă, vă rog!, i-am spus omului când îi întindeam banii.
Se uită la mine nervos, face o strâmbătură şi spune printre dinţi:
- De ce nu daţi domnule toată comanda la început!?
- Mă scuzaţi că v-am deranjat, îi spun privindu-l cu ochii mari prin gemuleţul deschis.
- Nu m-aţi deranjat...dar daţi toată comanda la început..., spune vânzătorul –bucătar după care se întoarce către o fată care îşi făcea de lucru în spatele lui.
- Dă-mi o chiflă de acolo.
O ia şi o trânteşte peste hamsii.
- Dacă deranjul este prea mare şi vă încurc foarte tare, nu este nici o problemă...nu mai iau nici hamsiile, îi spun omului.
- Nu e asta, domnule, dar daţi comanda fermă la început...că toţi faceţi aşa...nu ştiţi ce vreţi, mă apostrofează el.
Nu mai zic nimic. Consider că a mai continua un astfel de dialog ar fi fost echivalent cu încercarea de a descărca un camion de nisip cu o sită . În spatele meu, un bărbat uimit de schimbul de replici, se răzgândeşte şi se îndreaptă către alt loc de unde poate să-şi cumpere o porţie de hamsii fără să se enerveze din cauza unui vânzător idiot.

miercuri, 9 septembrie 2009

La mare, la soare...(II)

Începând cu data de 1 septembrie, staţiunea Venus s-a golit în proporţie de 80%. S-au închis hotelurile, restaurantele şi terasele şi-au tras obloanele şi au mai rămas deschise doar câteva magazine non stop şi trei restaurante „împinge tava”. Acum, nu m-ar fi deranjat atât de tare, dar mâncarea pe care o pregătau o găseam în galantare şi a doua zi.
Pe cale de consecinţă, am migrat către Neptun, care este la doi paşi de Venus. Acolo staţiunea era ceva mai animată, iar oferta ceva mai variată.
Evident că am închiriat şezloguri şi am început să ne rotisăm la soare. Trebuie să recunosc că nu sunt un tip mofturos şi, de regulă sunt ingăduitor cu semenii mei. Dar nu pot sa trec cu vederea un aspect.
În prima zi de plajă la Neptun am avut şansa va avem vecini de şozloguri un grup mai numeros de origine maghiară. Femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni. Printre ei o doamnă trecută de 40 de ani. Nu sunt cârcotaş, dar timp de trei ore, de la 10.00 la 13.00 şi de la 15.00 la 18.00, femeia a vorbit în continuu. Pauza se datorează faptului că noi am plecat la masă şi nu am mai auzit-o. A vorbit la telefon. A vorbit cu ceilalţi din grup. Când observa că interlocutorul pierdea firul naraţiunii sau interesul, îşi muta ţinta către altcineva. Se oprea preţ de câteva secunde pentru a forma un număr de telefon şi încea iarăşi. Şi tot aşa ...
A doua zi am decis să schimbăm locul. Nu de alta dar nu eram foarte interesat de aspectele din viaţa personală şi profesională a doamnei respective. Nu ştiu cum naiba s-a nimerit, dar la nici 10 minute după ce ne-am instalat, grupul cu pricina şi-a făcut apariţia. Evident că s-au aşezat tot lângă noi. Nu a durat extraordinar de mult şi şi-a dat drumul. Vorbea în continuu. La telefon, cu alţii, la alt telefon...Forma, răspundea...Vorbea, vorbea, vorbea....Când româneşte, când ungureşte...avea un debit de câteva sute de cuvinte pe minut. Pentru orice om ar fi fost deosebit de dificil să ţină pasul şi să reuşească să proceseze în timp util avalanşa de informaţii care i se rostogolea în urechi.
Nu am nimic cu cei de origine maghiară. Ba chiar am rude şi prieteni unguri. Dar nu-mi place limba. Aşa cum nu-mi place finlandeza, daneza, germana, portugheza sau chineza, aşa nu-mi place nici maghiara. Mi se pare o limbă colţuroasă, contondentă. Lipsită de melodicitate, semne de punctuaţie şi inflexiuni. Este o limbă abruptă şi bolovănoasă care se rostogoleşte cu zgomot din gura oricărui vorbitor.
Din fericire au fost singurele zile în care am avut „plăcerea” să aflu amănunte picante din viaţa doamnei. Ni s-a terminat sejurul şi am plecat acasă.

luni, 7 septembrie 2009

La mare, la soare...(I)

Am făcut ce am făcut şi anul acesta am ajuns din nou pe litoralul românesc, într-o scurtă vacanţă de câteva zile. Nu din motive patriotice am ales această destinaţie, ci evident din motive economice. Din punctul meu de vedere, dacă mergi la mare doar pentru apă, soare şi nisip nu are rost să baţi drumul până în Bulgaria, Grecia sau Spania. Mi-am făcut un calcul simplu din care a rezultat că la condiţiile mele financiare mi se potriveşte cel mai bine un sejur la Venus.
După şase ore petrecute pe drumurile patriei am dibuit în cele din urmă hotelul la care trebuia să ne cazăm. Am îndeplinit formalităţile, după care recepţionera ne-a anunţat cu un zâmbet larg pe buze că dacă vrem cameră la etaj trebuie să aşteptăm. Cazarea se face la ora 18.00 de regulă. Dar ne-a asigurat că nu va trebui să aşteptăm atât şi ne-a îmbiat să afecem o plimbare prin staţiune. Eram rupţi de foame aşa că, după un tur scurt pe plajă şi prin împrejurimi, am descins în-un restaurant de tip „împinge tava”. Era pe la ora 15.00. Nu cred că ora este o scuză, dar am mâncat o ciorbă rece şi un şniţel de tablă. Nu am făcut mofturi.
Puţin după ora 16.00 am primit un „bip” de la recepţie. Era semnalul că puteam să ne cazăm. Am plătit parcarea, taxa de staţiune, am preluat bonurile de masă care ni se cuveneau (40 de lei/zi) şi ne-am dus bagajele în cameră. Trebuie să spun că hotelul era unul de două stele plus. Nu ne aşteptam la confort. Un bapt dublu, un dulap, un frigider, televizor, baie cu duş, două pahare murdare şi balcon. Nici nu ne trebuia mai mult. Am remarcat că unul dintre prosoapele albe era pătat, iar sulul de hârtie igienică doar jumătate.
Ne-am echipat corespunzător şi am ieşit pe plajă. Mai puteam prinde vreo două ore de soare. Pe plajă, peisajul obişnuit...copii, lume, gălăgie, comercianţi şi mizerie. Nu pentru că nu ar exista coşuri de gunoi la îndemâna fiecăruia, ci pentru că oamenii sunt needucaţi şi nesimţiţi. În fie, o jumătate de zi de plajă obişnuită.
Seara am ieşit la o terasă să mâncăm din nou ceva. Speram să avem parte de o mâncare cât de cât mai prospătă decât cea de la prânz. „La carul cu scoici” ni s-a părut cea mai potrivită locaţie. Ne-am aşezat la o masă şi am început să studiem meniul. Deşi preţurile erau mult peste limita bunului simţ am comandat nişte aripioare cu cartofi prăjiţi, iar nevastă-mea un peşte la grătar.Am aşteptat vreo jumătate de oră timp în care începusem să intru la bănuieşi. Ori oamenii au plecat să pescuiască acum peştele, ori s-au pus acum să taie puiul pentru a-i recolta aripioarele. Terasa era aproape goală. Trei mese acupate şi două pisici care se plimbau dezamăgite că nu au de la cine să-şi primească cina. Dar aveam muzică live. O doamnă trecută de prima tinereţe cânta cu foc pe scenă. Punea atâta suflet încât aveai impresia că se desfăşoară în faţa unui stadion plin cu fani.
În cele din urmă a sosit şi mâncarea nostară. E drept că era proaspătă şi chiar gustoasă.

marți, 1 septembrie 2009

Urgenţe oftalmologice

Un amic de-al meu, deţinător de casă şi grădină, a avut nevoie într-o sâmbătă seara de serviciile unui medic oftalmolog. Pentru că este cotizant la sistemul public de sănătate, dar mai ales pentru că era o urgenţă, nu a avut încotro şi a trebuit să apeleze la serviciul specializat al Spitalului Mârzescu.

După cum spuneam, sâmbătă seara amicul meu ajunge la concluzia că ar fi cazul să taie iarba din grădină. Pune mâna pe trimerul electric din dotare şi se apucă de treabă. Într-un colţ al curţii dă peste nişte scaieţi cu tulpina groasă. Se repede asupra lor cu aparatul zbârnâind. Pe când lupta cu bălăriile este în toi, simte dintr-o dată o durere ascuţită în ochiul drept. Pentru că ochiul sângera se urcă în maşină şi dă fuga la Spitalul Judeţean. Acolo au constatat că nu este de competenţa lor, drept pentru care l-au trimis pe om la Mârzescu.

Serviciul de urgenţe de la spitalul mai sus amintit este blocat în timp, undeva la începutul anilor 90. Amicul meu intră în cabinetul de specialitate şi, cu mâna acoperindu-şi achiul rănit, îi povesteşte unei asistente tot ce a păţi. În timp ce femeia ascultă cu atenţie, îşi face apariţia şi medicul de gardă. Un bărbat la vreo 50 de ani, morocănos şi ursuz. Se uită plin de plictiseală în fişa pacientului, după care trece la consultaţie.

- Domnule doctor...am simţit dintr-o dată o durere în ochi şi mă jenează când închid sau deschid pleoapa, începe amicul meu să explice ce i s-a întâmplat. Am impresia că mi-a sărit ceva în ochi, de parcă mi s-a înfipt ceva.

- Îhî...Hm!, spune doctorul oftalmolog.

Dupăo examinare mai mult sau mai puţin amănunţită, medicul dă verdictul:

- Puneţi nişte picături şi în câteva zile trece!

- Dar aţi scos aşchia...sau ce aveam acolo?

- Da domnule...că la nebuni trebuie să le spui că le-ai scos aşchia şi să le arăţi un par. Ca să se liniştească..., spune doctorul după care se întoarce cu spatele şi iese din cabinet.

Amicului meu i-au trebuit câteva momente să realizeze ce a vrut să spună medicul. Când s-a dezmeticit era prea târziu. Acesta plecase demult, iar în cabinet nu era decât asistenta care se ocupa de un alt pacient sosit între timp.

- Fiţi amabilă, zice amicul meu. Domnul doctor se mai întoarce?

- Nu cred...de ce?, îi răspunde asistenta.

- Păi...cred că nu mi-a scos ce aveam în ochi. Nu mi-a dat decât nişte picături!

- Înseamnă că nu aveţi nimic grav, încearcă asistenta să-l liniştească pe bietul om.

- Dar simt ceva în ochi...şi mă doare ...Sigur mi-a scos ce aveam acolo?

- Domnule, dumneavoastră aveţi chef de glume...sunteţi om serios sau ce naiba, îi răspunde asistenta puţin cam enervată.

- Doamnă, nu am bătut atâta drum până aici pentru un fleac. Sunt sigur că am ceva în ochi.

Probabil convinsă de tonul foarte serios pe care i se adresa amicul meu, asistenta îl lasă pe pacientul de care se ocupa şi se apropie de prietenul meu. Începe o cercetare minuţioasă a globului ocular după care concluzionează oarecum încurcată:

- Aveţi o aşchie micuţă înfiptă aici...Doamne fereşte! Cum a ajuns acolo?

- Păi tocmai v-am explicat...tăiam iarba cu trimerul ...

- Staţi că o scot acum....gata! Vă mai doare? Punem un bandaj şi vă rog să veniţi mâine să-l schimbăm.

- Vă mulţumesc doamnă!

- Şi...îmi cer scuze...

Amicul meu nu a mai zis nimic. I-a explicat scurt femeii că nu avea pentru ce să-şi ceară scuze. Doctorul era cel care greşise. A plecat, dar nu a mai revenit la schimbat pansamentul. A preferat să plătească la o clinică privată, unde un medic care atunci când nu are consultaţii la cabinetul particular, prestează la Spitalul Mârzescu i-a schimbat foarte grijuliu pansamentul şi i-a examinat rana.