Recent Posts

miercuri, 27 ianuarie 2010

Criză mare în turismul braşovean

În Poiana Braşov, nu cu mult timp în urmă a avut loc o întrunire între nişte cetăţeni cu funcţii înalte în stat. Evenimentul s-a petrecut la una din zecile de locaţii cu pretenţii de hotel din cunoscuta staţiune, care îşi aşteaptă turiştii, străini şi autohtoni, cu preţuri occidentale. Evident că printre cei care au participat la reuniune s-au numărat şi o parte care, potrivit funcţiei deţinute, beneficiază de şofer. Nu de alta, dar problemele statului la care trebuie să se gândească nu le permit să se concentreze şi asupra şofatului.
După discuţiile care s-au încheiat în jurul prânzului, cei aproximativ 40 de participanţi s-au îndreptat către restaurant pentru binemeritata masă.
În astfel de situaţii, protocolul cere ca primii să fie serviţi şoferii, care bineînţeles mănâncă într-o altă încăpere. Teoretic li se aduce mâncarea înainte pentru că şefii lor pot pleca în orice moment şi nu este protocolar ca sărmanii oameni să pornească la drum cu stomacul gol.
Până aici nu este nimic deosebit şi nici nu pot spune că este interesant. Partea hazlie a început când unul dintre organizatori i-a cerut şefei de sală să ducă prima dată ciorbele şoferilor. Răspunsul a fost năucitor:

- Trebuie să mai aştepte! Nu avem suficiente tacâmuri!

Omul a stat un moment să proceseze informaţia, răgaz de care şefa de sală a profitat şi a dispărut în spatele uşilor glisante ale bucătăriei. Cel care se ocupa de organizare şi-a revenit destul de repede şi nu şi-a abandonat postul. I-a ţinut calea când femeia se îndrepta spre sala de mese cu o tavă plină de castroane cu ciorbă aburindă.

- Doamnă...şoferii trebuie să mănânce primii pentru că şefii lor nu vor sta după ei până termină de mâncat...

Din mers, femeia îi spune că va vedea ce se poate face după care se repede în restaurant cu ciorbele în mână.
Nu peste mult timp apare foarte multumită cu cinci linguri în mână pe care ar fi trebuit să le împartă la 12 persoane. Pentru că o astfel de împărţire este posibilă doar teoretic, şefa de sală s-a pomenit în faţa unei adevărate dileme. Dar experienţa şi-a spus imediat cuvântul.

- Care dintre dumneavoastră pleacă primii?, lansează ea provocarea.

Şoferii se uită miraţi la femeia cu şorţ alb şi la lingurile de inox pe care le ţinea în mână. După o foarte scurtă consultare se oferă şapte voluntari care îşi vor aştepta rândul la servitul ciorbei.
Tura a doua femeia vine cu trei linguri şi declară multumită:

- Am mai recuperat trei linguri de sus, de la restaurant! Imediat vin şi ciorbiţele!

Iar figura s-a mai repetat odată. În acest punct al desfăşurării evenimentelor am părăsit scena, dar am rămas cu o mare nedumerire: „ Cum poate o unitate turistică de genul acesta să ceară unui turist 100 de euro pe o noapte de cazare?”

miercuri, 20 ianuarie 2010

Am învăţat o şmecherie de la ţigani

Sâmbătă am primit vizita unor cetăţeni de etnie rromă, din satul Zizin, cunoscuţi şi sub denumirea comună de ţigani. Pe unul dintre ei îl cheamă Alin, dar celuilalt nu i-am reţinut numele. Scopul descinderii celor doi la mine acasă a fost acela de a-mi tăia lemnele atât de necesare încălzirii casei în această perioadă destul de rece.
Oamenii s-au prezentat punctual la ora stabilită şi înarmaţi cu câte o drujbă s-au pus pe treabă. De-a lungul colaborării mele cu acesti cetăţeni, nu am vorbit niciodată cu ei la telefon. Pe principiul „nu sunaţi, ies eu din când în când”, oamenii trecea periodic pe la poarta mea să mă întrebe dacă am nevoie de ceva. În principal lemne sau servicii. Odată, unul dintre ei m-a sunat de pe un număr de telefon mobil, iar caâd am încercat să-l sun pentru o anume treabă ce nu suferea amânare, am constatat că telefonul era în permanenţă închis. Drept pentru care am renunţat la această formă de comunicare cu ei, convins fiind că era digitală nu şi-a pus amprenat pe acestă comunitate.
După vreo două ore de muncă, ţiganii mei şi-au terminat treaba. Am crezut de cuviinţă atunci că pe lângă bani, ar bine să-i cinstesc si cu câte un pahar de pălincă. Nu de alta, dar am fost mulţumit de cum s-au mişcat şi mai mult de atât, nici nu au făcut ca ţiganul să mai ceară ceva în plus.
Şi uite aşa, la un pahar de vorbă am afalt că în lumea asta digitală în care ne învârtim sunt atât de multe lucruri de care nu ştiam, pe care alţii, socotoţi de noi toţi o clasă socială inferioară le speculează şi le speculează bine.
Astfel, mi-a fost adus la cunoştinţă că cei doi ţigani au telefoane mobile. Şi au lunar 1000 de minute gratuit în reţea. Iar pentru asta plătesc 14 lei lunar. Condiţia este ca lună de lună să-şi cumpere tot o altă cartelă SIM cu număr la activarea căreia primesc din partea operatorului cele 1000 de minute pe care trebuie să le folosească în termen de 30 de zile. Aşa se face că periodic oamenii îşi schimbă numerele de telefon pentru a beneficia de promoţie. De sunat, nu prea are cine să-i sune. Mai important este să poată folosi ei telefonul. Iar pe cei la care au un interes îi sună lună de lună să le comunice noul număr de telefon.
Mai mult chiar, unul dintre ei are două telefoane. Unul cu un număr permanent, pe care îl ştie toată lumea şi pe care este sunat şi un altul, setat cu „număr ascuns” în care schimbă lunar cartela SIM pentru cele 1000 de minute. Trebuie să admit că o asemenea manevră nu mi-ar fi trecut prin cap. E drept că nu sunt un fidel observator al ofertelor companiilor de telefonie mobilă.
Şi am mai aflat încă un amănunt interesant...Nici unul dintre ei nu a terminat 4 clase. Amândoi sunt semianalfabeţi.

marți, 19 ianuarie 2010

Un scrib cu “atitudine”

Nu o să-i răspund amicului Eftimie cu aceeaşi monedă. Dar nici nu o să întorc obrazul. Evident că este dreptul lui să scoată sau să bage pe cine vrea el în blogroll, precum în egală măsură este şi dreptul meu de a da note după cum cred de cuviinţă. Că Eftimie a fost nemulţumit de nota acordată lui Emil Niţă...e problema lui. E destul de dificil pentru el să înţeleagă anumite lucruri, dar nici nu vreau să-mi pierd timpul cu explicaţii. Eu nu am să-l scot din blogroll chiar dacă textele lui spun mai puţin decât ale altora. Chiar dacă de foarte multe ori e mitocan, are un umor de slabă calitate şi are o vulgaritate mediocră, o să continui să-i citesc frustrările şi angoasele. Şi trebuie să recunosc că în ultima perioadă are destul de multe...
Însă acest lucru e mai puţin important. Pentru mine Eftimie va rămâne acelaşi scrib, slujbaş pe la PSD sau PNL (prin natura meseriei), fost „reportofon ambulant” care e în permanenţă în căutarea unui stil propriu, dar care niciodată nu găseşte ce caută. Aprecierile lui legate de ce şi cum scriu pe blog mă lasă reci. De cele mai multe ori mă uit şi la persoana care le face pentru ca mai apoi să mă gândesc dacă ţin sau nu cont de ele.
În rest ...îi doresc numai bine şi anunţ de pe acum că în zilele viitoare voi aprecia cu note şi activitatea ziariştilor din Braşov. Pentru că aşa vreau eu...ca cititor de presă...

vineri, 15 ianuarie 2010

Note

Zilele trecute am avut „nesimţirea” să apreciez activitatea autorităţilor locale cu note. Este vorba despre notarea în sistemul vechi, cel în care am fost şi eu notat pe vremea când mergeam la şcoală. Recunosc sincer că nu mă aşteptam ca acest lucru să stârnească reacţii atât de vehemente din partea celor care au „beneficiat” de notare. Pe de altă parte, cred că am dreptul ca cetăţean, plătitor de taxe şi impozite marite, de pe urma căruia cei în cauză îşi primesc salariile, să apreciez cum cred de cuviiţă activitatea lor.

Prefectul Ion Gonţea – nota 3
...pentru că, deşi se presupune că este înalt funcţionar public, a rămas subalternul lui George Scripcaru. Are atitudinea, comportamentul şi acţionează ca un activist înverşunat al partidului comunist din perioada anilor 50 – 60. Nu în ultimul rând pentru că este cercetat penal şi refuză să recunoască acest lucru

Viceprimarii municipiului Braşov – nota 4
... pentru că sunt slugile politice ale primarului Scripcaru. Nu au nici un fel de iniţiativă, sunt aroganţi şi lipsiţi de caracter. Nişte căţei bine dresaţi.

Primarul George Scripcaru – nota 5
...pentru că, în principiu, ceea ce face este bine. Adică îşi îndeplineşte atribuţiile pentru care este plătit din banii noştrii. E bine să avem străzi asfaltate, locuri de joacă pentru copii sau trafic fluidizat. În schimb nu are nici o viziune de viitor despre dezvoltarea Braşovului, s-au cheltuit zeci de milioane de euro pe asfalt şi autobuze, minte cu neruşinare, e ipocrit şi nu-l interesează decât lucrările care aduc bani la firmele de partid.

Vicepreşedintele Consiliului Judeţean, Attila Kovacs – nota 5
...pentru că face parte dintr-o formaţiune politică fără coloană vertebrală. Pentru că nu se comportă ca un adevărat lider şi pentru că nu are puterea de a coordon şi conduce UDMR Braşov. Nu în ultimul rând pentru că activitatea sa la CJ este zero. A luat notă de trecere pentru că este tânăr.

Vicepreşedintele Consiliului Judeţean, Ioan Ochi – nota 7
...pentru că încearcă să fie un factor de achilibru în Executivul CJ. Pentru că este preocupat de problemele comunităţilor locale. Nu este suficient de ferm şi nu reuşeşte să fie suficient de credibil.

Fostul subprefect Emil Niţă – nota 7
... pentru lipsă de fermitate în relaţia cu prefectul Ion Gonţea.

Preşedintele Consiliului Judeţean, Aristotel Căncescu – nota 8
...pentru că are o viziune în ceea ce priveşte dezvoltarea judeţului. Proiectele pe care le-a propus sunt de anvergură (ex: aeroportul) şi pot duce la transformarea Braşovului într-un pol de atracţie atât turistic cât şi investiţional.

Cam acestea sunt aprecierile mele la momentul acesta. Dacă am supărat pe cineva...nu o să-mi cer scuze. E dreptul meu.

miercuri, 13 ianuarie 2010

Frica şi autocenzura

Mă gândeam zilele trecute la peisajul presei din Braşov. Bineînţeles că vor spune unii că mai bine mă uit la peisajul politic care este mai grotesc decât cel al presei. Este posibil să fie adevărat şi probabil că voi scrie şi despre politica de aici, de la noi.
Am întâlnit la ziarişti, şi nu mă refer la cei care fac teren. Pentru că ei nu au nici o vină şi nici putere de decizie. Am întâlnit la cei care conduc ziare în Braşov, un gen de frică faţă de cetăţeanul George Scripcaru. Sentimentul acestor oameni este de înţeles având în vedere că cel puţin trei publicaţii supravieţuiesc prin bunăvoinţa şi generozitatea stăpânului de la Primărie. Îmi spunea cineva la un moment dat că trebuie să fie foarte atenţi ce publică, să nu-l deranjeze foarte tare pe primar, pentru că este început de an, acum se face bugetul, şi există pericolul real de a nu se prinde în buget fonduri pentru presă. Am ascultat zâmbind această explicaţie. Este logică, pertinentă şi de înţeles până la un punct. Însă mi-a lăsat un gust amar. Repet ceea ce am mai spus cu diferite ocazii: presa scrisă este febleţea mea. Am lucrat la ziar, am refuzat să merg în televiziune, tocmai pentru că întotdeauna mi-a plăcut munca de ziarist …la ziar.
Deotologii ne învăţau şi polemizau pe o temă foarte controversată. Autocenzura. Până unde merge libertatea presei, care sunt limitele unui demers jurnalistic şi unde intervine autocenzura.
Fără impocrizie recunosc faptul că o publicaţie, din principiu, nu “loveşte” mâna care o hrăneşte. Este absurd să credem că libertatea jurnalistică poate merge până acolo încât să facă anchete şi să publice ştiri negative legate de anumite societăţi comerciale care plătesc publicitate. Excludem din start această variantă.
Problemele intervin atunci când în ecuaţie intră un personaj politic. Când acest personaj deţine o firmă, sau un grup de firme, care oferă publicitate unor ziare, înţeleg şi atunci autocenzura până la un punct. Adică eviţi să faci o anchetă, dar încerci să păstrezi echilibrul pe ştiri, chiar dacă unele sunt negative. Profesional, legal şi deontologic eşti acoperit arunci când publici toate punctele de vedere.
Mai grav este când personajul politic intrat în ecuaţie plăteşte bani la ziare din fonduri publice. Adică din taxe şi impozite îşi cumpără liniştea. În acest caz am constatat că autocenzura în ziarele braşovene depăşeşte limitele profesionale. Nevoia de bani publici şi frica de a nu rămâne fără finanţare de la buget este atât de mare încât nu se mai publică nici măcar ştirile cu caracter critic la adresa sa. Personajul în cauză nu mai este nici măcar deranjat de un biet reporter care să-i ceară un punct de vedere. Este ca în “Epoca de Aur” când în “Drum Nou” nu apăreau decât texte de laudă la adresa conducătorului şi materiale despre măreţele realizări ale conducerii centrale şi locale de partid şi de stat.
Nu văd în momentul faţă o soluţie de ieşire. Cert este că la această situaţie de umilire a presei la care ne gândim cu nostalgie că era numită “a patra putere în stat”, a contribuit întreaga clasă politică din Braşov, în strânsă complicitate cu patronii de presă. Poate că o lege a presei, cu un statul clar şi bine definit al jurnalistului şi un sindicat puternic al ziariştilor vor putea mişca lucrurile într-un anumit sens.