Recent Posts

luni, 27 octombrie 2008

Exemplu de politică populară

Extrase dintr-un interviu absolute fabulos şi savuros cu Sorin Oprescu. Un bucureştean autentic, cu limbaj colorat şi care ar trebui să fie un exemplu pentru toţi politicienii scorţoşi din Braşov care se vor candidaţi la diferite funcţii.

Operaţia de hernie începe în felul următor. În momentul când zona genitală e dată cu iod pentru a fi dezinfectată, îl inviţi frumos să-şi ridice fuduliile cu mâna dreaptă şi să rămână aşa. De ce să rămână aşa? Să rămână aşa ca să poţi într-adevăr să faci izolarea zonei. Şi am să mă duc la alt pacient interesant, Adrian Năstase, care în 1998 a avut oarece problemă de operaţie. Pe picior, undeva mai sus, pe porţiunea internă. Şi unul din¬tre băieţii mei, pregătindu-l, i-a zis: domnul Năstase – nu era nici prim-ministru – vă rog să aveţi amabilitatea să vă ridicaţi testiculele cu mâna dreaptă şi să le ţineţi aşa.

Răspunsul a fost total: înainte să adorm pot să vă întreb ceva, domnule doctor? Da, domnule Năstase. Este clar obiectul ope¬ra¬ţiei? În momentul ăla l-am iubit toată sala de operaţie

Mă oftică, v-am mai spus, ăia de la Antenă. Mă mai uitam şi eu pe filmele alea interzise pentru copii. La Andreşan, nu mai am timp să mă uit…

Mă invită la gale d-astea oficiale, am văzut şi nişte piese de teatru, dar nu am înţeles nimic. M-au întrebat la sfârşit «Cum a fost, domnule Oprescu?», «Profund, maestre, profund».

Pentru mine definiţia hărţuirii sexuale este "i-a arătat-o, dar nu i-a dat-o".


http://www.jurnalul.ro/articole/136989/verde-n-fata--domnule-nastase-aveti-amabilitatea-sa-va-ridicati-testiculele-cu-mana-dreapta

duminică, 26 octombrie 2008

Povestea primarului păcălit de "vulpe"

EA
Deloc frumoasă, dar întreprinzătoare şi cu tupeu. Fără complexe de a trece dintr-un pat în altul după cum îi dictează interesul a ajuns destul de sus. A început, ca orice novice, cu un directoraş de pe la Finanţe. Se întâmpla cu ceva ani în urmă. Probabil că omul a fost mulţumit de prestaţie, aşa că i-a facilitat angajarea la un ziar local de largă circulaţie. Tenace, fără să abdice de la „principiile” ei, fata a ajuns chiar şefă de departament. Dar ambiţiile erau mult mai mari ca să poată fi îngrădite cu atâta nepăsare. Următoarea staţie...un american (spun gurile rele). S-au vizitat de câteva ori, au mai făcut un alta, dar cum avantajele nu erau pe măsură, a constatat că dragostea la distaţă nu ţine. Iar ca focul să nu se stingă l-a găsit pe unul de pe la un post de radio local care-l ţinea aprins. Dar ochii care nu se văd, se uită. A terminat şi cu americanul, drept pentru care nu mai avea nevoie nici fochistul radiofonic. N-a pierdut vremea pentru că, nu-i aşa, timpul înseamnă bani. L-a prins în mrejele ei pe un anume preşedinte de judeţ. Deşi avea o gândire aristotelică omul nu a rezistat şi i-a dat ce a vrut. Un post călduţ la trustul lui de presă. Colaborare dintre cei doi nu a durat mai mult de un an, după care păsărica şi-a luat zborul către un cuib mai bine plasat şi cu posibilităţi multiple.

EL
Băiat de la ţară, moldovean de rasă şi ambiţios, a intrat în politică direct din secţia uzinei în care activa ca muncitor necalificat. Anii au trecut, s-a mai cizelat, a învăţat câteva cuvinte noi şi soarta l-a aruncat în fruntea unei organizaţii de partid, iar de acolo direct în fotoliul de primar al unui oraş de munte din România. Om la casa lui, însurat şi cu copil, avea un singur complex: prenumele. Nu suna pe măsura funcţiei şi ambiţiilor sale. Era mult prea din popor. S-a hotărât să-l schimbe cu un altul ceva mai burghez potrivit pentru primul bărbat al oraşului. Două lucruri au fost importante pentru el după ce s-a instalat în funcţie: să toarne asfalt şi să strângă avere. Debitul cu care curgea asfaltul pe străzile oraşului era direct proporţional cu volumul conturilor din bănci. Şi pentru că situaţia materială îi permitea, s-a mutat din apartament în vilă, şi-a trântit şi un trust de presă (televiziune şi ziar) şi ...a continuat să toarne asfalt.

EA şi EL
Pe EL a pus ochii EA. Ce importanţă are că e însurat. O nimica toată. Un mic obstacol peste care poate trece foarte uşor. Nu contează că omul care o fixaţie pentru sensuri giratorii. Doar nu e oraşul ei. Să facă ce-l taie capul. Nici măcar nu o încurca faptul că fondul lui lexical îl depăşea cu puţin pe cel al unui copil de clasa I. Cu cât vorbea mai puţin cu atât era mai bine. EA se uita la EL şi vedea premiul cel mare. EL a fost primul care a primit ce dorea. După care a început să dea. I-a dat conducerea televiziunii şi a ziarului. I-a dat voie să controleze toată publicitatea din oraş printr-o firmă care are contracte grase cu Primăria. I-a dat voie, într-o seară, în dormitor, să-i modifice listele cu candidaţi la alegerile locale. Şi totuşi pentru EA nu era îndeajus. Vroia totul. Vroia să devină prima doamnă a oraşului. Vroia să vadă scris pe spatele gunoierilor „ La Mulţi Ani, domnule şi doamnă primar”.
I-a cerut să divorţeze. EL a refuzat. EA a insistat. EL a refuzat din nou. EA a trecut la ameninţări că va da totul în vileag, că va face publice toate cele pe care le ştie despre EL, iar cu glas mieros l-a sfătuit că nu ar fi tocmai indicat ca aşa ceva să i se întâmple. Nu de alta, dar ar dăuna grav carierei lui politice.
În cele din urmă omul a cedat stăruinţelor şi-a dat nevasta afară din vilă şi plăteşte pensie alimentară. Dar EA nu a devenit încă prima doamnă a oraşului...nu cu acte în regulă.

PS.Orice asemănare cu persoane şi fapte din viaţa oraşului este reală şi intenţionat descrisă mai sus!

joi, 23 octombrie 2008

Braţul lung al primarului se întinde şi peste spitale

Zilele trecute mă duc la spitalul unde am fost cazat timp de două săptămâni pentru a rezolva problemele birocratice care îţi distrug sistematic neuronii. Pe strada respectivă, Mihai Viteazul, este interzisă staţionarea în faţa spitalului. De altfel, o măsură de bun simţ. Totuşi, chiar dacă această restricţie este suficient de bine semnalizată, se găsesc destui grăbiţi, fraieri sau nesimţiţi cărora le sunt ridicate maşinile zilnic.
În timp ce aşteptam pe holuri ca doctorul să termine de completat teancul de hârţoage, se apropie de mine o asistentă. Aveam deja replica pregătită în cazul în care încerca să mă poftească afară. Surpriză însă, femeia se uită direct la mine şi mă întreabă puţin cam agitată:
- Aţi parcat maşina în faţa spitalului?
- Nu, îi răspund liniştit.
- Ridică ăia de la primărie o maşină. A cui o fi?
Ridic şi eu din umeri şi mă gândesc că se mai adaugă un cotizant la bugetul local. Nu trebuie să plătească decât vreo 4 milioane de lei ca să beneficieze de clemenţa Primăriei şi să-şi recupereze automobilul.
Într-un moment de inspiraţie, asistenta deschide uşa unui salon şi întreabă din nou:
- Şi-a lăsat cineva maşina parcată în faţa spitalului?
Din patul de la geam se ridică o mână.
- Da, răspunde un bărbat de vreo 40 de ani, brunet şi cu mustaţă.
Omul stătea liniştit şi aştepta răbdător să i se termine perfuzia din venă.
Fără nici un fel de menajamente asistenta îi trânteşte vestea în faţă.
- Vă ridică maşina, şi urmează îndemnul. Mergeţi repede!
Ghinionistul se uită disperat la asistentă după care îşi mută privirea la perfuzie.Ridică din nou ochii către femeie, care înţelege în cele din urmă de ce impricinatul nu sare din pat să-şi recupereze maşina.
- Staţi aşa că o scoatem acum, se oferă ea să-l ajute şi din două mişcări dibace îi scoate perfuzia din venă.
Bărbatul nu mai stă pe gânduri, îşi aruncă pe spate un halat şi se repede pe scări pentru a ajunge în stradă până nu e prea târziu.
Tot efortul este însă în zadar. Iese din spital exact la timp pentru a vedea cum maşina sa, aşezată cu grijă pe o platformă, virează la stânga şi se îndreaptă spre locul unde Primăria le depozitează.
Este derutat. Nu ştie încotro s-o apuce. Se uită în stânga şi-n dreapta...doar, doar găseşte un punct de sprijin. Mă gândesc să-i dau o mână de ajutor şi îi ofer o informaţie preţioasă:
- Maşina o duc pe strada Bobâlna?
Citesc în ochii lui o urmă de recunoştinţă.
- Iau un taxi şi mă duc direct acolo!
- Dar să vă luaţi şi bani ...costă să o scoateţi....îl avertizez eu.
- Am ceva bani la mine, îmi răspunde din mers
- ....vreo 4 milioane, strig după el.
Se opreşte ca ţintuit şi se întoarce spre mine. Văd pe faţa lui cum se năruie tot cerul pe el. Nu mai este în stare să articuleze nici un cuvânt. Se răsuceşte pe călcâie şi se îndreaptă în pijamale, papuci de casă şi halat către staţia de taxiuri.

miercuri, 22 octombrie 2008

Scene idilice din pitorescul Braşov

Duminică seara. Ora 21.00, staţia de autobuz de la Ardealul. Lume puţină, întuneric afară. Pe o bancă, o jună de 65 de ani aşteaptă răbdătoare autobuzul. E văduvă şi nu are pe nimeni acasă aşa că nu are nici un motiv să se grăbească. Are părul oxigenat şi aranjat după ultima modă din 1967. În vârful capului tronează o pălărie neagră de postav pe care este prinsă, cu un ac mare de gămălie, o floare de plastic cu petale roşii. Pe faţa plină de riduri, stratul de cremă, pudră şi fond de ten este atât de gros de parcă ar fi fost întins cu şpaclul. Şi-a făcut şi buzele. Nu cu ultimul tip de ruj, ci cu unul pe care l-a găsit într-o valiză din debara. Nu trebuie să fi fost mai vechi de ’89. La o privire atentă se vede că şi-a cam pierdut îndemânarea pentru că a scăpat batonul de ruj şi pe dinţi. Nu s-a mai chinuit să-i şteargă pentru că oricum nu are cu cine să vorbească, a ieşit doar la o plimbare. În rest, e îmbrăcată cu un palton bej care în zilele lui bune avea guler de blană de vulpe argintie. Odată cu trecea anilor, a cam năpârlit, dar din loc în loc au mai rămas ceva smocuri amintind de piesa vestimentară de odinioară. S-a dat şi cu parfum. Primit de la fata din Canda. Dar nu se prea simte din cauza mirosului puternic de naftalină cu care s-a îmbibat paltonul. Pantofii de lac, cu catarame mari arginti au fost la mare căutare prin ani ’70. În braţe ţine o poşetă, tot din lac, de culoare bej. Moştenită de la mama ei care a primit-o de la o mătuşă, care a cumpărat-o de la Paris în 1929.

Lângă ea, în picioare, cocoşat puţin, dar numai din cauza trecerii anilor, nu pentru că ar avea vreun defect din naştere, şade un bărbat. Privirea tăioasă, ca de gheaţă, nasul puţin coroiat şi buzele supţiri, exprimă o figură dură, dar atrăgătoare. Are 81 de ani, dar se simte de 21. Este văduv. Nici nu mai ştie exact de când, iar daca cineva îl întreabă unde îi este înmormântată soţia face eforturi pentru a-şi aminti. De multe ori, când mai iese la o plimbare şi se îndepărtează prea mult de casă, trebuie să se concentreze serios pentru a recunoaşte drumul de întoarcere. Părul este doar o amintire plăcută. Câteva fire răzleţe amintesc doar că scalpul alb a fost într-o vreme acoperit cu altceva decât pălăria pe care o poartă de ani buni, fie iarnă, fie vară. Este îmbrăcat cu un parpalac maro şi duhneşte de la o poştă a tutun. Nu fumează, dar foloseşte tutunul pentru a alunga moliile. Nu suportă mirosul de naftalină. Îi cam place de juna de pe bancă, dar nu ştie cum să intre în vorbă cu ea. Are şi ceva emoţii pentru că după amiază, când a plecat de acasă, nu şi-a prins proteza cu FixoDent. Îi este teamă să nu-i sară din gură. Se gândeşte că mai bine o bagă în buzunar.

O întâmplare nefericită îi readuce pe cei doi în secolul XXI. Din umbra unui gard viu, dintr-o porţiune de stradă prost luminată, ţâşneşte un ţânc de 20 de ani şi se repede la poşeta femeii. Dă să i-o smulgă, dar bătrâna nu se lasă. Se agaţă de geantă şi începe să răcnească cât o ţin bojocii. Tinerelul nu se lasă nici el. Se opinteşte odată şi rămâne în mână cu preţioasa poşetă. Dă să se întoarcă şi să o tulească la sănătoasa, dar simte cum de mâna stângă îl apucă cineva. Se întoarce şi vede un bătrânel gârbovit şi chel atârnat de braţul său. Se mai smuceşte odată, dar omul încăpăţânat nu vrea să-i dea drumul. Se vede treaba că nu mai e aşa de sprinten ca în tinereţe, dar a rămas la fel de dârz. Fără să stea prea mult pe gânduri şi pentru că deja în zonă începuse să se adune lume, tinerelul strânge bine pumnul drept şi-l pocneşte pe moş direct în faţă. Cade ca secerat, iar proteza, după ce s-a învârtit de două ori în aer, aterizează direct în braţele babei care răcnea mai tare.

De unde nimeni nu sărise în ajutorul bătrânului, acum când zăcea întins pe spate, se adunase lume în jurul lui ca la circ. Unii erau chiar revoltaţi de cele întâmplate, iar alţii erau de părere că nici nu trebuia să se implice. Într-un final, la sosirea Ambulanţei, chemată de un cetăţean care mai avea credit pe telefonul mobil, bătrânul şi-a revenit. S-a urcat împleticit în maşină şi au pornit în trombă către spital. Nu-i părea rău de cele întâmplate pentru că şi-a adus aminte de tinereţe. Se gândea doar că nu a apucat să intre în vorbă cu juna păgubită. Şi ca să-şi cumpere o altă proteză iar trebuie să strângă bani din pensie, vreo juma’ de an.

Rămasă singură în staţie, femeia se uita gânditoare la proteză. E clar că nu o putea folosi ea pentru că era cam lată. Dar poate o vinde şi îşi mai recuperează din pagubă.

Câteva străzi mai departe, hoţul scotoceşte nervos în geanta antică. Aruncă pe jos o batistă folosită, o pudrieră veche, o pungă de plastic în care erau învelite un buletin şi un cupon de pensie şi un ruj fără capac.

- Mama dracului de boşorogi amărâţi!

Aruncă geanta în tufe şi pleacă fluierând cu mâine în buzunare.

marți, 21 octombrie 2008

Borfaşii Revoluţiei

Nu o să înţeleg niciodată de ce „revoluţionarii” au nevoie de drepturi speciale, altele decât cele de care se bucură tot poporul. Dacă în privinţa celor de la 15 Noiembrie 1987 pot avea o oarecare înţelegere, cu un amendament, în ceea ce priveşte „revoluţionarii” din 89 nu cred că ar trebui să se bucure de privilegii.

În 1987, muncitorii de la Steagu Roşu, au încetat lucrul şi au ieşit în stradă nu împotriva regimului. Pe cei mai mulţi îi durea fix în basca de prelucrător prin aşchiere dacă la putere era Ceauşescu sau Mahatma Ghandi. Oamenii nu-şi primiseră salariile. Asta, combinată cu imbecilitatea unui secretar de partid care le-a transmis că dacă n-au bani să cumpere mâncare, n-au decât să mănânce paie, a dus la demostraţiile din stradă. La fel de bine putea să rămână un incident izolat în interiorul sistemului. Aşa cum a fost şi greva minerilor din Valea Jiului în 1977. Şi atunci totul a pornit de la condiţiile de muncă – numărul de ore lucrate, modificarea legislaţiei muncii pentru mineri, vârsta de pesnionare etc. La mineri a fost destul de grav că au sechestrat şi ceva înalţi demnitari ai vremii. Ca şi în 1987, minerii au fost hăituiţi de securitate, bătuţi, mutaţi forţat sau arestaţi la domiciliu. Nu am auzit să se organizeze într-o asociaţie şi să ceară privilegii. Poate sunt mai fraieri. Că au venit singuri în Bucureşti prin 90 să-şi ia revanşa...este o altă discuţie.

Revenind la „revoluţionarii” din 1989 nu sunt de acord ca ei să primească drepturi în plus. Prin revoluţie se înţelege, de regulă, o mişcare socială amplă, care schimbă un sistem politic şi social. Revoluţia este acceptată şi înfăptuită de întreaga populaţie a statului în care se întâmplă. Dacă „revoluţia” este făcută de un grup restrâns de persoane, fără concursul populaţiei, atunci se numeşte lovitură de stat.

În aceste condiţii nu pricep de ce în asociaţiile şi blocurile de revoluţionari sunt doar câţiva indivizi cel puţin dubioşi. De ce nu este întreaga populaţie a României, membră în asociaţiile lor de revoluţionari? Aceşti cetăţeni care spun despre ei că au înfăptuit revoluţia, ar face figură frumoasă în filmele cu proxeneţi şi borfaşi de doi lei din America de Sud. Te uiţi la ei şi nu îţi vine să crezi că ăştia sunt revoluţionarii. Pălării cu boruri largi, ghiuluri pe degetul mic al mâinii drepte, unghia degetului mic de la mâna stângă lăsată să crescă excesiv. Vorbesc tare, chiar strigă unii la alţii. Se ameninţă şi se înjură cu o nonşalanţă de invidiat. Îşi expun pantofii din vinilim care imită pielea de crocodil şi povestesc despre afacerile pe care le-au mai făcut în ultima vreme. Miros a alcool, se îmbracă cu cel mai cras prost gust şi se vede că pentru unii nici săpunul nu este un prieten apropiat. Această gloată de scursuri a primit tot felul de privilegii. De la spaţii comerciale gratuite în buricul târgului, până la terenuri şi locuinţe.

Cu ce sunt ăştia mai revoluţionari decât socru meu căre a stat zile în şir cu puşca în mână să păzească uzina Metrom, căruia i-au şuierat gloanţele pe la ureche şi despre care familia nu a ştiut nimic câteva zile. Şi nu a primit nimic de la stat pentru că nu a avut tupeul şi nesimţirea de a se înscrie în asociaţiile lor de borfaşi şi profitori.

Datorez Revoluţiei faptul că acum pot scrie pe blog orice prostie care îmi trece prin cap, dar indivizilor mai sus menţionaţi (inclusiv cei din 1987) nu le datorez nici cât negrul sub unghie. Nu am respect pentru ei, iar pentru mine nu reprezintă nimic.

luni, 20 octombrie 2008

Bani pentru ziare – şpagă oficializată

Am câteodată impresia că trăim într-o lume imaginară şi absurdă. Fostul primar de Predeal, cel care în 8 ani de mandat a reuşit să lase în stradă aproape jumătate din oraş din cauza revendicărilor, se trezeşte vorbind despre o revistă lunară care va fi editată pe banii Consiliului Judeţean. Publicaţia va avea rolul să informeze cetăţenii şi primarii despre proiectele finanţate de Uniunea Europeană şi se va distribui în toate localităţile din judeţ.
Ori acest fost primar trecut prin toate partidele ca un porc pus la rotisat şi uns cu tot felul de mirodenii, nu ştie pe ce lume se află, ori este atât de nesimţit încât creierul lui poate emite orice fel de tâmpenie fără să aibă nici cea mai mică remuşcare.

Şi pornind de la elucubraţia acestui individ îmi tranzitează memoria o serie întreagă de fapte, întâmplări şi realităţi legate de banii publici oferiţi ca şpagă pentru ziarele locale. Bineînţeles că protagoniştii acestei operaţiuni de spălare de bani sunt, patronii celor patru ziare locale TEX, MEX, BZB şi GTBV, de o parte şi Aristotel „Bebe” Căncescu şi Georgică „ Asfalt” Scripcaru, de cealaltă parte.
În esenţă lucrurile sunt foarte simple. Din bugetul Consiliului Local, Transilvania Expres, primeşte anual peste un miliard de lei pentru a băga în ziar o pagină săptămânală denumită „Agenda Locală”. În această foaie (alb –negru) primarul îşi prezintă măreţele realizări. Pentru banii ăştia Transilvania Expres îl pupă în cur cu fiecare ocazie. Şi ocaziile nu sunt rare!

La BZB lucrurile sunt puţin mai complicate. În acest caz, interesele duplexurilor patronului s-au ciocnit de interesele politice şi de imagine ale primarului. A rezultat iniţial un blocaj al tuturor autorizaţiilor de construcţie, o ploaie de amenzi (evident pentru că nu avea autorizaţii) şi excluderea de la pomana banilor publici. Când patronatul a revenit cu picioarele pe pământ s-au eliberat şi autorizaţiile, procesele verbale de amendă au dispărut, iar „Agenda locală” a apărut şi în acest ziar. Rezultatul: o atenţie deosebită faţă de persoana primarului şi cultivarea în rând cu ceilalţi a cultului personalităţii.

Monitorul Expres face notă discordantă în acest peisaj. Ziarul a fost pur şi simplu cumpărat de Georgică. Alte comentarii nu-şi mai au rostul. Foaie pentru trupul şi sufletul primarului. O limbă moale şi catifelată plimbată ritmic peste partea sa dorsală, provocând senzaţii de neimaginat.

Singurul ziar local care nu a primit obişnuita pomană este Gazeta de Transilvania. Tovarăşul Huidan nu s-a dedulcit decât la banii Consiliului Judeţean, care prin mărinimia şi bunăvoinţa atotputernicului său preşedinte, domnul Aristotel Căncescu, a salvat istoricul ziar de la falimentul iminent spre care îl împingeau incompetenţii săi conducători.

Bani sub formă de şpagă oficială se primesc, la fel de mulţi, şi de la Consiliul Judeţean. Numai că aici este vorba despre „Agenda Judeţeană” (sau ceva de genul acesta). Dar favorurile întoarse şefului de judeţ sunt în aceeaşi notă ca pentru micul dictator din municipiu.

Uitându-mă din nou la acest tablou grotesc mă gândesc că gura fostului primar şpăgar de la Predeal vorbeşte fără el. Dacă tot toarnă miliarde în conturile ziarelor locale, de ce nu publică şi informaţii despre proiectele finanţate de UE?

duminică, 19 octombrie 2008

Popii cu porniri paranoico – faraonice

Citeam zilele trecute prin ziare şi nu-mi venea să-mi cred ochilor. Cea mai modernă biserică din Braşov are plasmă, încălzire prin pardoseală, aer condiţionat dublad de purificatoare de aer, vitralii pe termopan care ziua se văd din interior, iar seara din exterior, sistem ultraperformant de supraveghere, picturi în valoare de 150 euro/mp, placaj cu marmură şi scene religioase realizate din mozaic de murano de peste 1000 euro/mp manopera. În total o investiţie de peste 100 miliarde de lei vechi. E drept, în 18 ani. Dar un calcul simplu ne arată că s-au cheltuit pentru această construcţie megalomanică 5,5 miliarde pe an adică aproximativ 460 milioane pe lună. În aceeaşi ştire năucitoare mai suntem informaţi că banii au provenit din donaţiile enoriaşilor, de la Ministerul Culturii şi Cultelor şi de la firmele braşovene. Realizarea acestei „minunăţii” a fost visul preotului care îşi îngroaşă buzunarele şi burta de la amărâţii din această parohie. Îmi vine imediat în minte un alt popă cu porniri paranoico – faraonice, dacă nu mă înşel din Ghimbav, care a ţinut neapărat ca biserica sa să aibă acoperiş poleit cu aur.

Este mai mult decât revoltător când vezi asemena demonstraţii de nesimţire din partea celor care se autoproclamă reprezentanţii lui Dumnezeu pe Pământ. Nu am auzit până acum ca Biserica Ortodoxă Română – prin intermediul oricărei parohii din ţară – să finanţeze realizarea unui proiect social. Am auzit însă despre pomana pe care o cerşeşte de la stat şi de la enoriaşi.

Cu sutele de miliarde investite în „biserica cu plasmă” se putea construi un azil de bătrâni, un cămin de copii, se putea dota şi renova un întreg pavilion al spitalului de copii sau al oricărui spital din oraş. Se puteau costrui locuinţe sociale în care să se mute o parte din amărâţii care dorm sub cerul liber cu copii mici şi cartoane în loc de aşternuturi.

Dacă un potentat al zilei îşi plachează casa cu mozaic de murano, mă lasă rece. Dacă un bulibaşă ţine neapărat să se cace într-o budă de aur şi să tragă apa cu apă plată şi purificată, mă lasă la fel de rece. Dar când un popă îmbuibat preferă să-şi construiască o biserică SF doar pentru că aşa a visat el într-o noapte, în loc să folosească banii pentru a-şi ajuta aproapele aşa cum ne citeşte el din cartea numită Biblie, mă face să cred că nu va avea nici o şansă să ajungă în RAI, iar fochistul de la subsol va trebui să facă o comandă specială de cazane presurizate în care să se perpeleasă la foc mic, mult timp după Ziua Judecăţii de Apoi.

vineri, 17 octombrie 2008

Presa naşte "monştrii"

S-a gândit cineva vreodată până unde poate merge dispreţul faţă de masa amorfă, pe care hoarda de politicieni o numeşte din patru în patru ani alegători? Vă spun eu că dispreţul unei mari părţi a politicienilor nu are limite. Dar în acelaşi timp am constatat că şi dispreţul pe care-l afişează o parte a presei este cel puţin egal cu cel al categoriei mai sus menţionate. Iar atunci când interesele politicienilor îşi dau mâna cu cele ale presei (după umila mea părere interesele presei şi ale politicului trebuie să fie total diferite) rezultă anomalii cum rar se pot vedea.
Dar pentru a fi foarte bine înţeles o să vă dau un exemplu de hidoşenie a unui sistem putred şi găunos.

O doamnă, reporter de teren pe domeniul politic – administrativ la un cotidian local, este în acelaşi timp şi purtător de cuvânt al Instituţiei Prefectului. Este angajată cu jumătate de normă. Acum nu ştim exact unde este angajată cu jumătate la normă, la ziar sau la Prefectura? Oricum nu are importanţă. Ne putem imagina cum se desfăşoară o zi de lucru a respectivei doamne. Dimineaţa se trezeşte ziarist. Ajunge în redacţie, participă la şedinţa de sumar şi pleacă pe teren. Ajunge la Prefectură, iar după ce păşeşte în instituţie se dă de trei ori peste cap şi pînă să-şi dea seama jandarmul de serviciu se transformă în purtător de cuvânt. Urcă scările, ajunge la uşa biroului, se dă din nou peste cap şi devine iar ziarist. Ciocăne la uşă şi tot ea strigă: „Intră”. Deschide uşa şi înainte de a ajunge la birou se rostogoleşte iarăşi şi se transformă în purtător de cuvânt. Se aşează la birou şi începe să-şi dicteze informaţiile de maxim interes. După aceea concepe un comunicat de presă despre extraordinara activitate a Instituţiei pe care o reprezintă şi îl trimite la toată presa braşoveană. Încheind ziua de lucru îşi strânge lucrurile, se mai dă de trei ori peste cap pentru a se transforma în ziarist şi fuge repede în redacţie pentru a scrie informaţiile obţinute, precum şi despre comunicatul de presă.

Nu ştiu cum vi se pare vouă, dar îmi pare o bătaie de joc la adresa puţinilor locuitori ai acestui oraş, care mai au tenacitatea de a mai citi ziare locale. Este ca şi cum un poliţist de la secţia 3 ar fi ziua poliţist, iar noaptea hoţ din apartamente. Iar prima lui grijă a doua zi ar fi să-l prindă pe hoţul care în noaptea precedentă a prădat două apartamente.

miercuri, 15 octombrie 2008

Reportofoanele ambulante

Cum îmi petrec cea mai pare din zi între cei patru pereţi ai salonului din spital, încerc să-mi omor timpul cu diferite chestii. Printre care şi cititul. Citesc când dintr-o carte, când din ziare, când de pe bloguri.

Am constatat, deşi aveam o idee asupra acestui fapt, că presa (şi aici mă refer exclusiv la ziarele din Braşov) nu mai este nici pe departe aşa cum o ştiam eu. Pe vremea mea – spun aşa ca să mă dau mare – între ziarele locale era o oarecare concurenţă. Fiecare se zbătea să publice cât mai multe informaţii pe care concurenţa nu le avea. Subiecte pe care le ţineau ascunse până în ultimul moment, erau documentate discret pentru ca celelalte publicaţii să nu le afle şi să le arunce în piaţă înaintea lor sau chiar în aceeaşi zi. Conferinţele de presă erau folosite ca bază de plecare pentru eventuale anchete sau reportaje. Era o concurenţă reală în care se punea accent în egală măsură atât pe calitatea şi acurateţea informaţiei cât şi pe cea a scrisului. Pe vremea aceea se făceau reportaje şi fiecare încerca subiecte cât mai inedite şi abordări din cele mai diferite. Ba chiar pot spune că se făceau şi anchete de presă, unele dintre ele chiar de impact.Cei care au ani buni pe presă în spate ştiu foarte bine despre ce vorbesc.

Din păcate sau din fericire – depinde din ce parte priveşti – lucrurile s-au schimbat în ultimii ani. Şi nu s-au schimbat în bine. Nu aş vrea să se supere pe mine foştii colegi de breaslă, pentru că nu este neapărat vina lor, dar ziariştii din Braşov (fac din nou precizarea că vorbesc doar de presa scrisă) au devenit nişte simpli scribi. Nişte reportofoane ambulante care înregistrează şi mai apoi reproduc informaţiile, de multe ori fără nici o valoare, servite cu generozitate la conferinţele de presă. Sunt ani de zile de când nu am văzut o anchetă sau o dezvăluire de presă. Şi cam tot atâta timp a trecut de când nu am mai citit un reportaj adevărat. Singurele reportaje care au mai fost publicate sunt cele pe care Alghi, împreună cu echipa, le-a făcut la Monitorul de Braşov, cu care au plecat la Braşoveanul – publicându-le şi acolo cu unele modificări – cu care s-a întors la Monitorul Expres şi pe care mai apoi le-a luat la TexPlus. Aceleaşi idei, aceleaşi teme rescrise. Anchetele nici nu mai intră în discuţie. Este ca şi cum am vorbi despre România care lansează o navetă în spaţiul cosmic pentru a construi o staţie orbitală de pe care să se pregătească aselenizarea şi realizarea unui prim avanpost pe Lună.

Astăzi este suficient să iei un singur ziar, pe care îl parcurgi mai repede decât un tabloid, pentru că aceleaşi informaţii le găseşti în toate. De parcă ar fi nişte buletine statistice, publicaţiile din Braşov scriu constant şi repetat despre datoriile la finanţe ale firmelor din oraş (întotdeauna aceleaşi), numărul şomerilor, realizările grandioase ale Primăriei şi Consiliului Judeţean, crime, accidente şi propoziţiile politicienilor de la conferinţele de presă. Totul sec, fără valoare şi fără conţinut. Ba chiar aş propune ca studenţii la jurnalistică de la facultăţile din ţară, în loc să studieze toate tâmpeniile care nu au nici o legătură cu jurnalistica, să se aplece asupra unui studiu de caz: Un ziar de largă circulaţie din Braşov, publică aproape în fiecare zi câte o ştire amplă despre punerea în posesie şi aplicarea legilor fondului funciar de către subprefect. Mai bine ar stabili o rubrică permanentă.

De aici rezultă şi frustrările şi lehamitea ziariştilor locali, dar şi căutările lor permanente de a găsi debuşeuri, în special în newmedia (bloguri), unde publică informaţii pe surse şi materiale – unele chiar interesante - care sunt strict interzise în ziarele la care lucrază. Să fie foarte clar că nu îi consider pe ei vinovaţi. Nu sunt decât nişte victime ale sistemului. Nu sunt vinovaţi nici cei care oferă cu generozitate sume considerabile din banii publici pentru ca ziarele să tacă. Principala responasibilitate o poartă patronii de presă din Braşov care se lasă mituiţi sau/şi santajaţi mai rău decât amărâţii despre care scriu că primesc pomeni electorale. „Pomenile” pe care le primesc ei, din bugete publice, sunt pe durata unui întreg ciclu electoral.

Este clar că atât timp cât ziarele locale vor trăi exclusiv din banii publici de la Primărie şi Consiliul Judeţean, nu va exista concurenţă şi nici presă scrisă adevărată în Braşov.

marți, 14 octombrie 2008

Marea evadare

După 10 zile petrecute în spital îmi cam venea să-mi iau câmpii sau să mă urc pe pereţi. Mi-am făcut planul şi am decis ca în primul sfârşit de săptămână să evadez. Doar temporar ...pentru câteva ore.

Ideea este că statul ăsta în spital este absolut inutil, după umila mea părere. În primul rând că tratamentul – niste pastile colorate – îl pot lua şi acasă. Nu trebuie să stau aici şi să cheltui banii statului, chiar dacă nu sunt foarte mulţi. Se spune că această aşa zisă izolare este necesară pentru că sunt contagios. Fals. Perioada în care am fost contagios la capacitate maximă a fost înainte de a mă interna. După ce mi s-au îngălbenit ochii şi pe măsură ce a trecut timpul sunt tot mai puţin contagios.

Pornind de la acest raţionament am început să prospectez terenul pentru „permisia” semnată de mine pentru mine. La intrarea în spital este un portar. Care se presupune că trebuie să permită intrarea sau după caz, ieşirea din instituţie, numai în timpul orelor de vizită. Ca orice portar, nici acesta nu face excepţie, îl doare fix în bască. Îi opreşte doar pe fraierii care îi cer permisiunea să intre şi pe neinspiraţii care nu ştiu că în asemenea cazuri 5 lei noi îl pot face pe om şi orb şi surd.

La sfârşit de săptămână prin spital nu vezi picior de doctor. Nici măcar medicul de gardă nu se prea deranjează să treacă prin saloane. Doar câte o asistentă rătăcită care împarte cu lehamite injecţii şi medicamnete şi evident, infirmierele care aduc masa.

Maşina mea stă parcată, de când m-am internat, în faţa spitalului. Geamurile gheretei portarului sunt exact în dreptul ei. Să-l mituiesc pe portar? Nu am chef. Nu mai dau şpagă decât atunci când este absolut obligatoriu. Sâmbătă pe la ora 14.30 îmi iau pe mine nişte pantaloni – cu care mă dotasem din timp – şi un hanorac şi ies în curtea spitalului. Eram în papuci de casă, dar în maşină mă aşteptau pantofii. Mă prefeac că ies la o plimbare şi ocolesc clădirea, prin curtea din spate, până la o poartă pe care intră doar maşinile medicilor. Poarta dă în stradă, undeva în partea dreaptă a spitalului. Până la maşină mai am de mers aproximativ 50 de metri. Fac 20 de paşi şi îmi arunc o privire spre intrarea în spital. Îl văd pe portar care se instalase comod să fumeze o ţigară. Din poziţia strategică pe care o ocupa vedea cam tot ce se întâmplă pe stradă. Fac stânga împrejur şi mă întorc în curtea spitalului. Aleg şi eu o poziţie din care îl pot urmări pe portar.

După vreo 20 de minute omul se plictiseşte şi intră în ghereta lui. Acum este momentul! Pornesc hotărât către maşină, dechid portiera şi mă urc la volan. Trag o şapcă pe ochi, îmi schimb papucii şi plec. Îmi fac treburile şi în 2 – 3 ore mă întorc. Aleg însă un alt loc pentru maşină, mai aproape de poarta laterală şi ferit de privirile indiscrete ale portarului. După ce îmi reiau ţinuta de spital, mă dau jos din maşină şi mă îndrept repede către intrarea. Evident ocolind prin curtea interioară.
Dau să trec nepăsător pe lângă ghereta portarului când aud în spatele meu:
- Aţi fost plecat cu maşina!
Sesizez foarte clar că nu este o întrebare, ci o constatare. Mă întorc şi mă uit la portar. Are un surâs pe faţă care mă lămureşte asupra a ceea ce aveam de făcut. Scot 15 lei din portofel, mă apropii de el şi îi bag discret în buzunarul de la piept.
- Da, am ieşit puţin...., mă întorc în salon ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

A doua zi, duminică, am repetat figura cu plecatul, doar că de data aceasta nu a trebuit să mă mai ascund pe după copaci şi maşini. Era acelaşi portar şi oricum plătisem suficient pentru două „permisii” de câteva ore.

luni, 13 octombrie 2008

Presa e vinovată

După ce la sfârşitul săptămânii trecute TVS Holding şi Gazeta de Transilvania au tratat ceva mai atent subiectul hranei şi a igienei în spitale – în speţă Spitalul de Boli Infecţioase, a şi început agitaţia.
Sâmbata dimineaţa, pe la 7.30, au năvalit în salon, ca de obicei, infirmierele responsabile cu curăţenia. Mă frec la ochi, oricum nu mai era rost de dormit şi mă ridic să-mi fac toaleta de dimineaţă. După ce termin, mă aşez cuminte în pat şi aştept micul de jun. Nelipsita pâine cu margarină şi marmeladă îmi este servită împreună cu porţia zilnică de franzelă.
După ce aşează farfuria pe masă, infirmiera nu pleacă, aşa cum făcea de obicei. Se uită la mine de parcă ar fi vrut să-mi spună ceva. Mă uit şi eu la ea şi nu ştiu ce zic. În cele din urmă femeia, cam la 40 de ani, cu un par făcut permanent după veghea metodă, dar cu dinţii din faţă lipsă îmi pune o întrebare încuietoare:
- Nu aţi auzit!?
- Nu. Ce să aud?- îi răspund deloc prefăcut pentru că nu auzisem nimic.
- Au dat la televizor despre mâncarea de aici şi despre cum e servită, îmi destăine ea marele secret.
Deşi văzusem materialul la tv fac pe uimitul. Aşa de amorul artei pentru că oricum mă plictiseam în spital.
- Şi ce au spus?, întreb eu.
- Ah! Au zis foarte bine. Păi nu este normal ca eu care spăl bude pe toată secţia să vin după aia să dau de mâncare la bolnavi...Pentru asta e îngrijitoarea...ca să spele pe jos. Eu le-am spus...dar pe noi nu ne ascultă nimeni. Că spun că nu avem şcoală! Dar avem şi noi ceva clase...că doar nu suntem analfabete. Şi ne-au tăiat şi sporurile, iar la asistente şi medici şi-au pus sporuri de 100%. Pe vremuri aveam un director care dădea mâncare bună...şi dădea şi supliment între mese...dar acum...Ar fi foarte bine să vină un control să putem spune şi noi ce ne doare ....că dacă spunem la conducere ...ne raspunde că putem pleca în altă parte dacă nu ne convine...Au fost zile când le-am adus noi mâncare la unii bolnavi de acasă...Cădeau din picioare de foame...
Mă uit la biata femeie şi nu îmi vine să cred cum a reuşit să dea din ea, dintr-o singură suflare, toată această tiradă. Poate că are dreptate. Nu vreau să o contrazic. Dar tot nu pot să înţeleg de ce de mai bine de 10 zile de când sunt aici nu s-a deranjat nimeni să-mi schimbe aşternuturile. Infirmiera ştirbă mai îmi spune că totul a pornit de la un pacient care a anunţat televiziunea, după care se întoarce şi pleacă în treaba ei.
Ceva mai târziu apare şi asistenta care ne aduce pastilele (albe, roz, maro...). O doamnă aproape de pensionare pe faţa căreia se vedea că asta a fost meseria ei o viaţă întreaga şi acceptă sistemul aşa cum este el ....prost. Mă vede cu butonând la calculator şi îmi spune cu glas mieros:
- Am auzit că cineva a trimis o sesizare la televiziune.
- Da am auzit şi eu, îi răspund şi îmi văd mai departe de treaba mea.
De data asta atacul vine frontal:
- Dumneavoastră aţi fost?
Mă uit la ea şi mint cu neruşinare:
- Nu doamnă. Nu eu am fost.
Evident că nu cred că am reuşit să o conving aşa îmi mai aruncă una:
- Lucrul cu oamenii este foarte dificil. Niciodată nu reuşeşti să-i împaci pe toţi, după care pleacă să împartă pilule şi altora.
Câteva zile mai târziu deja am simţit schimbările. Infirmiera care spală pe jos nu mai serveşte masa. Cea care aduce farfuriile este o altă infirmieră care a fost pusă să se îmbrace în alb. Toată lumea are ecusoane cu numele şi prenumele. Mâncarea este la fel de proastă, dar porţia de carne – pentru cei care au voie – a crescut cam cu 2 – 3 cm. Aşternuturile tot nu le-au schimbat. Ciorba se seveşte din aceeaşi găleată zincată, iar jumătatea de franzelă e primită la fel, dimineaţa pentru toată ziua.
Infirmiera fără dinţii din faţă este în continuare nemulţumită pentru că în opinia ei nu s-a schimbat nimic. Ba mai mult, cei cu controlul, în loc să vină pe secţii să asculte ce au de spus oamenii şi personalul de serviciu s-au dus doar la birorui.

duminică, 12 octombrie 2008

Meciul România - Franţa

Ca orice român destoinic, sâmbătă seara m-am aşezat în faţa televizorului pentru a urmări „evenimentul anului” – meciul România – Franţa. Am urmărit liniştit şi oarecum uimit cum, după nici 20 de minute România conducea cu 2-0. Mă gândeam că în sfârşit se întâmplă şi ceva bun în ţara asta...

Aproape de finalul primei reprize în uşa salonului se aude un ciocănit timid.
- Intră, răspundem într-un glas şi eu şi colegul de cameră.
Uşa se deschide încet şi îşi face apariţia un cap de bărbat, ciufulit, nebărbierit şi cu privirea derutantă a omului a cărui ochi refuză să colaboreze şi se uită în direcţii diferite.
- Se poate, întreabă în şoaptă omul cu voce subţire.
- Poftiţi, îl încurajez eu.
- Am auzit că aveţi televizor...ne-a spus asistenta...pot să vă întreb cât este scorul?
I-am comunicat omului că România conduce cu 2-0 şi am văzut cum cei doi ochi neascultători se măresc de uimire, dar şi de bucurie. Nu ne puteam bate joc de bucuria lui aşa că îl poftim să se uite la meci cu noi, deşi nu prea aveam chef de companie. Se aşează la fel de timid pe un scăunel şi urmăreşte cu înfrigurare desfăşurarea ostilităţilor de pe teren. După nici cinci minute nu mai rezistă şi se ridică de pe scaun.
- Mă duc să le spun şi colegilor de salon scorul! Pot să mai vin?
Îi răspundem afirmativ şi ne vedem în cotinuare de treaba noastră. Adică privitul la meci. Omul se întoarce imdeiat după ce Franţa înscrie primul gol. Intră în salon şi întreabă, evident, cât mai este scorul. Îl informăm că au înscris francezii şi este 2-1.
- Vai de mine şi de mine, se tânguie el. Nu se poate. Dar ce nu merge în jocul nostru?
Nu ştiu ce să-i răspund pentru că nu sunt nici antrenor şi nici nu vreau să intru în galeria celor 22 milioane de (sau câţi au mai rămas) de antrenori din România.
- Măcar de ar rămâne scorul aşa. Oare ce le spune Piţi la pauză? Trebuie să alerge mai mult!

Nu îmi bat capul să-i răspund pentru că se aude fluierul final al primei reprize. Omul cu ochii neascultători pleacă să comunice în salonul său rezultatul la pauză. Ori nu a vrut să ne mai deranjeze ori a fost prins în vreo discuţie aprinsă, dar cert este că mai bine de jumătate din repriza a doua nu a mai venit. În schimb şi-a făcut apariţia imediat după ce francezii au marcat şi cel de-al doilea gol.

De data aeasta, când a aflat rezultatul, ochii neascultători s-au umplut de îngrijorare. Fiecare atac al francezilor era însoţit de o tânguială din partea musafirului nostru. Fiecare atac al românilor avea în spate o adevărată pleiadă de indicaţii tehnico - tactice pornite tot de la musafirul cu ochii indisciplinaţi. Pe finalul meciului omul are o revelaţie:
- Nu aleargă. Nu vi se pare că nu aleargă? Trebuie să alerge şi atace toţi poarta francezilor!
Sunt de acord cu el doar pentru că nu vreau să intru într-o polemică legată de tactica meciului. În minutele de prelungire cetăţeanul simte nevoia să-mi facă o destăinuire:
- Ştiţi...eu urmăresc toate meciurile naţionalei. Odată am fost atât de supărat că mi s-a făcut rău. Dacă pierdem şi de data asta....
- Staţi liniştit...aici suntem în spital şi vi se acordă primul ajutor repede, îi spun pentru a-i reaminti că nu trebuie să-şi facă griji.

Meciul se termină 2-2 şi mă bucur că musafirului cu ochii rebeli nu i s-a făcut rău chiar la noi în salon. Nu de alta, dar ne-am fi simţit vinovaţi pentru doar noi aveam televizor în tot spitalul.

sâmbătă, 11 octombrie 2008

Perfuziile în spital

Pentru că eram bolnav, doctorul care se ocupă de secţia în care sunt internat a decis că este absolut necesar să fac câteva zile de perfuzii. Evident că nu am comentat. M-am supus şi dis de dimineaţă am aşteptat cuminte în pat sosirea asistentei cu perfuzia.
Pe la ora 11.30, cam cu o jumătate de oră înainte de a se aduce masa de prânz, şi-a făcut apariţia o asistentă care m-a anunţat solemn că doamna doctor a decis să mi se pună perfuzie. I-am răspuns zâmbitor că ştiam deja acest fapt şi am întins mâna pentr a-mi aplica branula. Pentru cei care nu au avut „plăcerea” îi informez că branula esteun ac de plastic care se introduce în venă, iar la capătul care rămâne afară are un fluturaş tot din plastic care este prins cu leocoplast de mână. În fine, este o chestie prin care ţi se introduc în venă tot felul de substanţe.
M-am întins pe spate şi am urmărit asistenta care, fără prea mare delicateţe, mi-a înfipt acul în venă şi a dat drumul la perfuzie.
- Ce îmi băgaţi acolo?, o întreb mai mult pentru a face conversaţie decât din curiozitate.
- Ce a dispus doamna doctor!
Mi-o retează scurt, se întoarce pe călcâie şi iese din salon. O fi avut femeia o zi proastă – mă gândesc eu. De ce să nu-i acordăm circumstanţe atenuante!? Peste vreo jumătate de oră apar şi infirmierele cu masa. Nu am cum să mănânc aşa că le spun să nu-mi mai lase ciorba servită din găleată pentru că oricum se răceşte.
Mai trece încă o oră şi perfuzia, despre care am aflat între timp că era glucoză (scria pe flacon), se termină. Mă aflam într-o mare dilemă. Dacă mai stăteam mult să aştept riscam să-mi explodeze vezica. Nu aveam pe cine să trimit după asistentă pentru că cei doi colegi de salon erau plecaţi să se plimbe pe afară. Nu mai avusesem niciodată perfuzie până atunci şi nu ştiam dacă am voie să mă ridic şi să mă duc chiar eu după asistentă. Decid să mai aştept vreo 10 minute. După 20 de minute eram tot cu perfuzia în venă şi cu vezica cât un pepene. Nu mai rezist, mă ridic în capul oaselor şi pornesc prin saloane în cautarea asistentei.
Nu îmi ia mult timp şi dau peste ea într-o încăpere – probabil cabinetul asistentelor. Femeia, stătea picior peste picior, trăgea vârtos dintr-o ţigară şi în faţă avea o cană, probabil de cafea, pe care se vedea ca pictate urmele de la ruj.
Se uită oarecum uimită la mine şi exclamă:
- A! Gata!? Haideţi să o scoatem!
Nu zic nimic pentru că principalul meu obiectiv era acela de a ajunge cât mai repede la o toaletă. Femeia îşi lasă ţigara în scrumieră şi îmi scoate perfuzia. Fac stânga împrejur şi mă îndrept către cea mai apropiată toaletă.
În ziele ce au urmat situaţia s-a repetat, deşi asistentele erau tot altele. Probabil este o cutumă în această breaslă. Când a venit vremea să mi se perfuzeze două flacoane, devenisem atât de familiarizat cu operaţiunea încât îmi schimbam singur flacoanele între ele. Dar pentru scoaterea perfuziei trebuia să pronesc de fiecare dată, prin saloane, în căutarea asistentelor.
În ceea ce priveşte masa de prânz, în nici una din cele cinci zile cât am suportat supliciul perfuziilor, nu am reuşit să mănânc mâncarea caldă. De parcă toţi se vorbiseră, cu 10 minute înainte de a venit cu ciorba servită din găleata – care chiar dacă nu era grozavă, măcar era caldă – apărea şi asistenta cu perfuzia şi cu un zâmbet idiot pe faţă.

vineri, 10 octombrie 2008

Colegii de salon

În salonul de la spital unde am fost „cazat” se mai află două persoane. Un domn la vreo 45 – 50 de ani, mic de statură, grăsuţ cu părul foarte creţ pe care îl cheamă Farkas. Locuieşte în Codlea şi lucrează la o firmă care produce utilaje pentru debitarea lemnului. Are o Skoda Fabia cu care vara asta a făcut un tur prin Europa. Omul nu se uită la politică pentru că îl enervează şi cam suferă cu tensiunea. Nici măcar la vot nu vrea să meargă din acealşi motiv – se enervează şi nu are încredere în nici un politician, nici măcar în cei de la UDMR. Drept pentru care preferă să se uite la documentarele de pe Animal Planet. Cât a stat el în spital am învăţat pe de rost întreaga grilă de programe a postului cu animale. A fost primul dintre noi care a plecat acasă, dar nu-l invidiez deloc. Are Hepatită C.
Cel de-al doilea locatar al salonului este Ionuţ. Un băiat de 28 de ani care iubeşte din toată fiinţa lui manelele. Atunci când suna telefonul mobil întreg salonul se umple de acordurile unei melodii ale lui Guţă (sau o fi Florin Salam) care se tânguie că a plecat de acasă şi duşmanii îl urmăresc. În rest îşi ocupă mai tot timpul agăţând gagici pe chat – uri şi vorbind cu ele la telefon. Astăzi e tare fericit că una dintre proaspetele lui achiziţii îl va vizita la spital. Mă bucur în sinea mea pentru că în sfârşit pot să schimb canalul de la televizor, de pe Taraf pe orice altceva – prefer Antena 3. În rest, Ionuţ este un băiat ok. Foarte ataşat de mama lui, probabil pentru că îl ţine acasă şi nu-l trimite la muncă, visează să plece cât mai curând la fratele lui stabilit Noua Zeelandă. Mi-a povestit o mare parte din viaţa lui, dar nu este extrem de interesantă ca să o consemnez. Mai adaug doar că e de 2 sptămâni aici, mai stă încă una şi probabil va pleca odată cu mine acasă, ceea ce este un lucru bun pentru că am televizor până atunci. Are Hepatită B.

Masa

Mâncarea în spitalele din România reprezintă unul din fenomenele pe care probabil nu o să le înţeleg niciodată. Nu că mi-aş face iluzii că vreunul din miniştrii care s-au perindat pe la Sănătate au înţeles vreodată, dar acum, că am experienţa internării într-un spital, am impresia că niciodată nu ne vom depăşi condiţia de ţară în curs de dezvoltare....care niciodată nu mai ajunge să intre în rândul ţărilor dezvoltate.
Trecând peste aspectul economic al problemei – nu sunt niciodată suficienţi bani pentru materiale sanitare şi medicamente, ce să mai vorbim despre mâncare – de când sunt internat am constatat că pentru „sistem”, din acest punct de vedere, nu există absolut nici o diferenţă între bolnavul din spital, deţinutul de la puşcărie, arestatul preventiv din arestul poliţiei şi cantina săracilor.
Dimineaţa, cele două infirmiere care fac curat, sunt aceleaşi care servesc şi masa, indiferent dacă este mic dejun, prânz sau cină. Trecem cu indulegenţă şi peste asta – nu sunt bani pentru personal mai mult. Ritualul servirii mesei este acelaşi în tot spitalul indiferent dacă bolnavii sunt la regim sau nu. Micul dejun constă, într-o zi din pâine cu margarină şi marmeladă, în altă zi un triunghi de branză topită, iar în altă zi un ou fier, evident toate însoţite de o felie de pâine. Porţia zilnică de pâine este primită în fiecare dimineaţă sub forma unei jumătăţi de franzelă. Unde o ţii până a doua zi? Este o problemă care îl priveşte strict pe bolnav!
Prânzul conţine, de regulă, o ciorbă de legume servită impecabil dintr-o găleata de tablă zincată. La felul doi te poţi delecta cu tocana de legume, pentru cei cu regim, iar pentru cei care nu ţin regim de la bucătărie scapă prin farfuri câte un şorici sau vreun os cu zgârci care ţine loc de carne.
Seara, probabil pentru ca stomacul să nu fie foarte plin pe timpul nopţii, iar somnul să fie tihnit, se serveşte unul din următoarele meniuri: - macaroane cu brânză, orez cu lapte, griş cu lapte sau, specialitate bucătarului – două felii de pâine cu brânză de vaci între ele, unse cu ou şi prăjite.

joi, 9 octombrie 2008

Dimineţi liniştite în spital

Dimineaţa, ora 5.00. Uşa se dă de perete, iar în salon intră o asistentă care răcneşte, fără nici un fel de menajament pentru cei care, se presupune, sunt acolo pentru că au o problemă şi ar trebui să se odihnească.
- Bună dimineaţa! Cine este Popa?
Cu ochii împăienjeniţi de somn ridic timid o mână. Femeia se postează lângă patul meu şi până să-mi dau seama ce se întâmplă îmi şi înfige un ac în venă pentru a-mi recolta sânge. Accept situaţia fara să fac mofturi. După ce asistenta îşi termină treaba, strânge recolta – vreo trei eprubete pline – şi pleacă la fel de vijelios precum a venit.
Evident că şi celor doi colegi de suferinţă (colocatarii din salon) le-a sărit somnul ca şi mie. Mai lenevim în pat, dar nu pentru multă vreme. Pe la 7.00 când am reuşit să mai aţipesc puţin îşi fac apariţia alte două personaje foarte importante în agrenajul sistemului sanitar românesc – infirmierele.
Înarmate cu un mop şi o mătură, femeile năvălesc în salon de parcă s-au atrenat cot la cot cu mascaţii de la poliţie. Nici vorbă să mai poţi fura vreun pui de somn în aceste condiţii. Încerc să mă dau jos din pat pentru a mă duce la toaletă – un obicei destul de sănătos la primele ore ale dimineţii. Nici nu apuc să pun un picior jos, că una dintre infirmiere, mică la stat, dar se pare mare la sfat se şi răţoieşte la mine:
- Nu vă daţi jos din pat până nu se usucă pe jos!
Rămân perplex în faţa unei comezi atât de ferme şi nu-mi rămâne decât să mă conformez. În caz contrar risc să mă pricopsesc şi cu vreo coadă de mătură pe spinare, după tonul cu care am fost avertizat. În 15 minute pe jos era uscat şi am putut să-mi fac şi eu toaleta ca omul civilizat.

miercuri, 8 octombrie 2008

Drumul către salon

Nici nu am apucat să-mi trag bine nădragii pe mine că uşa s-a şi deschis, iar în prag şi-au făcut apariţia asistenta însoţită de o infirmieră. Aceasta din urmă mi-a înşfăcat geaca, pantalonii şi papucii şi s-a întors să plece cu ele. Nu că ar fi fost foarte scumpe, dar totuşi, pentru că erau ale mele şi de regulă ţin la lucrurile care îmi aparţin, am întrebat-o ce face cu ele.
- Le duc la garderobă. Nu vă faceţi griji. Sunt pe mâini bune...
- Sper!
Las hainele şi mă concentrez pe ce aveam de făcut în continuare. Mă iau după asistentă care mă conduce în salonul de la primul etaj. Pe drum îmi prezintă principalele obiective:
- Aici este toaleta, sper că au reparat-o! Aici este un balcon unde puteţi fuma! În partea asta este frigiderul, iar aici este o baie unde puteţi face un duş când doriţi!
Am memorat toate aceste puncte deosebit de importante şi mi-am urmat ghidul până în camera unde urma să locuiesc următoarea perioadă.
O camera de aproximativ 15 mp în care erau înghesuite patru paturi, patru noptiere, o masă şi o chiuvetă. Cu toate aceste piese de mobilier în cameră se mai aflau încă doi pacienţi, evident şi ei tot bolnavi de hepatită. Le dau bună ziua şi mă instalez în unul dintre paturi. Am trans concluzia că aveam de stat ceva vreme pentru că vecinul din partea stângă, se pare cel mai vechi în salon, se dotase cu televizor şi DVD.

marți, 7 octombrie 2008

Internarea în spital

A venit vremea să mă internez şi eu într-un spital. Niciodată până acum nu am avut „onoarea” de mă confrunta personal cu sistemul sanitar. Am făcut hepatită. Nu ştiu nici acum de la ce sau de la cine. Cert este că mă simţeam destul de prost (fizic, pentru că mental mă simt tot timpul aşa) aşa ca am dat fuga la Spitalul de Boli Infecţioase unde mi s-a pus pe loc diagnosticul de hepatită.
Medicul de gardă m-a anunţat să mă schimb şi să trec în salon. I-am explicat politicos că nu am haine la mine şi nu am cu ce să mă schimb. S-a uitat peste ochelari la mine şi mi-a aruncat din colţul gurii:
- Nu-i nimic! Să vă aducă cineva.
După care şi-a aplecat din nou privirea către fişa pe care o completa cu atenţie.
- Doamnă doctor, nu are cine să-mi aducă. Dau eu o fugă acasă, îmi iau hainele şi mă întorc, am încercat eu să-i explic.
Din nou îşi ridică privirea din fişă, se uită peste o ochelari direct în ochii mei îngălbeniţi de hepatită. Simt că nu am reuşit să o conving aşa că plusez:
- Doar este în interesul meu să mă întorc! Doar nu sunt nebun să nu mai vin...
- Sper, că altfel vine cu sanepidul după tine! În cât timp te întorci? – mă întreabă doctoriţa scurt.
- Cam într-o oră, o oră şi jumătate!
- Bine, îţi termin fişa când te întorci!
Mă întorc pe călcâie şi ies din camera care ţinea loc de Unitate Primire Urgenţe la Spitalul de Boli Infecţioase.
Ajung acasă, mă echipez îmi strâng câteva boarfe, îmi iau la revedere de la familie şi mă întorc la spital. Evident tot în locul unde am primit prima consultaţie. Mă abordează asistenta care mă întreabă laconic dacă am venit, de parcă nu era evident din moment ce corpul meu fizic se afla chiar în faţa ei. Îi răspund totuşi afirmativ pentru a nu lăsa loc de interpretări după care mă uit întrebător la ea. Nu prea ştiam ce este de făcut. Stăteam cu două pungi în mână şi nu ştiam care este pasul următor.
Asistenta îmi arată cu degetul o cameră şi îmi spune pe un ton nu foarte prietenos că mă pot schimba acolo şi că va veni imediat să mă preia.