Recent Posts

miercuri, 16 decembrie 2009

Zăpada a paralizat minţile autorităţilor

Am să reproduc în cele ce urmează dialogul dintre realizatorul unei emisiuni de radio la Europa FM şi un funcţionar, plătit din banii noştrii. Realizatorul emisiuinii a sunat în direct la Comandamentul Central de Iarnă, la un număr pus la dispoziţie de autorităţi, pentru ca cetăţenii să se informeze ce drumuri sunt blocate şi ce rute pot folosi. Trecem peste faptul că mai bine de o oră şi jumătate linia a fost în permanenţă ocupată şi în cele din urmă o voce de bărbat răspunde cu un „Alo!” răstit.

- Bună ziua, de la Europa FM vă deranjez...

- Alo....

- Mă auziţi? De la Europa FM sunt! Vreau să...

- Alo...Alo...

- Vreau să ştiu, pentru ascultătorii noştrii ce drumuri sunt înzăpezite şi care...

- Nu vă aud...se tot întrerupe...mai sunaţi odată

Şi omul îi închide telefonul. Grăbit ca nu cumva linia să se ocupe din nou, realizatorul de la radio formează din nou numărul.

- Alo! Da vă rog! Spuneţi!, răspunde aceeaşi voce masculină.

- Acum mă auziţi?, întreabă precaut omul de la radio.

- Da vă aud!

- Aş dori să îmi spuneţi, pentru ascultătorii Europa FM care sunt drumurile blocate, înzăpezite şi ce rute ocolitoare recomandaţi.

- Adică vreţi să vă dau un inteviu? Întreabă funcţionarul.

- Mă rog, putem spune şi aşa...sunteţi în direct la Europa FM şi ...

- Aaaa! Sunt în direct...

- Da! Şi ascultătorii noştrii ar dori să stie care sunt drumurile naţionale blocate de zăpadă...

- Deci eu acum vorbesc cu ascultătorii?

- Nu. Vorbiţi cu realizatorul emisiunii...

- Am înţeles...Bine...La revedere!

Şi închide telefonul fără nici o ezitare. Băiatul de la radio rămâne câteva momente fără replică. Îşi revine repede însă, mormăie ceva despre respectul autorităţilor, face nişte referiri la ministrul transporturilor Radu Berceanu, în a cărui subordine se află Comandamentul Central de Iarnă, şi bagă o melodie după care au urmat ştirile. La buletinul de ştiri, cap de listă, ministrul Berceanu care le recomanda cu sinceritate drumarilor ca pe cei înzăpeziţi care nu au rovinietă să-i lase să crape în frig şi viscol.

joi, 10 decembrie 2009

Vox populi

S-a încheiat un proces electoral. A fost o campanie electorală cum nu s-a mai văzut în România. Dincolo patimi şi de chestiuni subiective, din punctul meu de vedere a fost o campanie electorală interesantă. Şi spun asta pentru că, nu de puţine ori ne uitam peste ocean, în SUA cum candidaţii se bat în filmuleţe, clipuri sau afişe care mai de care mai negative. Ne distram copios când vedeam la ştiri clipuri cu Obama despre care se spunea că este terorist şi era înfăţişat cu turban pe cap şi barbă ca Bin Laden. Şi tot timpul am trăit cu impresiacă noi trebuie să fim mai catolici decât Papa. Adică să nu facem campanie electorală negativă, pentru că nu ne face cinste. Pentru că suntem morali şi vrem să ne umplem de respect adversarul. Iată însă că aceste bariere autoimpuse au fost rupte şi am avut o campanie, cel puţin în turul doi, foarte negativă.
Tentativele PSD de a răspunde cu aceeaşi monedă celor de la PDL nu au fost pe măsură. Nu pentru că ar fi fost mai puţin ingenioase, ci pentru că au venit ca răspuns la un atac. Pe de altă parte, tema negativă folosită de stafful de campanie al lui Traian Băsescu, a fost mult mai puternică decât cea folosită de PSD. Comunismul, materializat prin figura lui Ion Iliescu, Incultura, reprezentată de Vanghelie, Corupţia, personificată prin Năstase. Vampirii care sug sângele poporului s-au materializat prin imaginea lui Sorin Ovidiu Vântu. Şi mai presus de toţi, duşmanul de clasă, răul absolut, cel din cauza căruia poporul suveran şi sărman nu-şi poate plăti facturile – Parlamentul. Sunt teme şi simboluri bine alese, cu mesaj direct şi ţintit.
De partea cealaltă există Băsescu, violent, şpriţar, instabil şi conflictual. Îl aveam pe Mircea Băsescu, presupus traficant de arme, pe Elena Băsescu fiica preşedintelui, o incultă promovată europarlamentar. Mai sunt Videanu cu bordurile lui, Berceanu şi Regii asfaltului, Elena Udrea şi Dorin Cocoş, Monica Iacob Ridzi şi alţii. Simboluri la fel de puternice ale unei clase politice putrede şi corupte, dar nefructificate cu succes de PSD.
În jurnalism se spune că o ştire pozitivă nu este ştire. Am văzut acum că o campanie electorală pozitivă, nu este o campanie electorală. Degeaba a încercat Mircea Geoană să-şi fluture pe toate canalele proiectele şi soluţiile de ieşire din criză. Nu au valorat nimic în comparaţie cu Băsescu, candidatul – preşedinte, care a alimentat în permanenţă ura poporului faţă de clasa politică, reprezentată prin Parlament. Nu are nici cea mai mică relevanţă faptul că proiectul lui Băsescu de a rade peste 100 de parlamentari nu va face ca românilor să le meargă mai bine. Nu va face ca de anul viitor şomerii să-şi găsească de lucru şi să îşi poată plăti facturile restante.
„Să moară şi capra vecinului”, este o vorbă din popor. Şi poporul a spus: „Dacă nouă nu ne merge bine, nici lor să nu le mearga bine! Dacă noi suntem şomeri, să rămână şi ei pe drumuri!”. Şi a ales!

marți, 8 decembrie 2009

Autoexilaţii au decis viitorul României

Mircea Geoană a câştigat alegerile în România. Din păcate diferenţa au făcut-o voturile românilor care trăiesc peste graniţă. De data aceasta diaspora a fost cea care a stabilit cine este noul preşedinte al ţării. Diaspora care a plecat din această ţară, nu de prea mult bine. Românii din străinătate trăiesc, muncesc şi sunt beneficiarii direcţi a unor decizii pe care le iau alte regimuri decât cele de pe teritoriul României. Unii dintre ei trăiesc în societăţi conduse de un monarh, alţii în republici parlamentare bicamerale, iar alţii în republici prezidenţiale. Nu este corect ca românul din Canada, SUA, Italia sau Spania să dicteze cine este preşedinte la mine în ţara. În condiţiile în care emigrantul – cel care se expatriază de bună voie – din SUA sau Canada, căpşunarul din Spania sau salahorul de pe şantierul din Italia nu mai au nici o legătură directă şi permanentă cu România. Cu ce îi va fi mai bine lui dacă la putere se află Băsescu sau Geoană. Ce treabă are el dacă noi aici avem un parlament bicameral sau unicameral. Cu ce îl afectează pe el dacă avem cotă unică sau impozit progresiv. El trăieşte în altă parte şi se supune altor legi şi altor regimuri politice. Din punctul meu de vedere este incorect ca aceştia să-şi exprime opţiuni politice la mine în ţară. Este ca şi cum eu aş avea drept de vot în România atunci când sunt alegeri parlamentare în Spania. Pe considerentul că toţi suntem cetăţeni europeni şi ne afectează deciziile care se iau în Spania.
La un moment dat am avut o discuţie cu http://eftimie.net care era foarte revoltat că cetăţeni precum Remus Cernea, Ninel Potîrcă şi alţii, au dreptul să candideze la alegerile prezidenţiale. Principalul lui argument era cel financiar şi anume sumele de la bugetul de stat care se cheltuie cu aceşti candidaţi cotaţi din start fără nici o şansă, nici măcar de a intra în turul doi. Nu am fost de acrd cu el pentru nu sunt pentru îngrădirea unor drepturi şi libertăţi fundamentale chiar şi cu costuri mari. În schimb sunt pentru ca cei stabiliţi într-o altă ţară să nu aibă dreptul de a alege pentru România pentru motivele expuse mai sus precum şi multe altele. Şi aici vorbim şi de considerentele financiare – costurile cu organizarea alegerilor în diaspora – dar şi de consecinţe pe termen lung asupra locuitorilor acestei ţări. În România au rămas cei care din diferite motive nu au plecat peste graniţă. Cei care nu s-au autoexilat fie că nu au putut, fie că nu au vrut. Este dreptul lor exclusiv de a alege regimul politic, forma de guvernare şi persoana care să-i reprezinte în calitate de şef al statului.

miercuri, 11 noiembrie 2009

Actorii vechi şi noi

De fiecare dată când moare un actor din vechea generaţie mă gândesc unde sunt actorii din noua generaţie. Nu-i vedem decât la teatru, pe unii dintre ei, iar pe alţii în telenovele sau în tot felul de emisiuni idioate de divertisment.
Marii actori, au ajuns mari pentru că s-au făcut filme. Filme multe şi de toate genurile. Au avut la viaţa lor nenumărate roluri în care publicul i-a plăcut sau i-a dispreţuit. Dar zeci de ani s-au aflat pe marile sau micile ecrane în producţii pe care şi acum le urmărim cu plăcere.
Mie personal niciodată nu mi-au plăcut filmele cu mesaj puternic. Nu mi-au plăcut filmele făcute exclusive pentru critici şi pentru festivaluri. După umila mea părere de simplu consummator, un film bun este un film care atrage public mult şi pe care îl puţi vedea de mai multe ori fără să te plictiseşti.
Foarte mulţi îl înjură pe Sergiu Nicolaescu. Că este retrograde, că îşi trage sume considerabile de la CNC pentru propriile producţii, că noua generaţie de regizori, premiaţi la festivaluri, nu au bani pentru filmele lor şi aşa mai departe. Am văzut “Moartea domnului Lăzărescu”, “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, “Poliţist, adjectiv” şi altele ale noii generaţii de regizori. Filme premiate la festivaluri internaţionale. Filme cu mesaj foarte puternic, dar atât. Nu sunt plăcute (poate cu excepţia “Poliţist, adjectiv”) sunt deprimante. Vedem în ele aceeaşi realitate care ne înconjoară şi de care vrem să scăpăm. Mă uit la un film pentru a mă deconecta, pentru a ieşi din acceaşi lume pe care o văd în fiecare zi.
Nu vreau să-I ridic osanale lui Nicolaescu, dar omul chiar a făcut filme. Producţii care chiar umpleau sălile de cinematograf şi i-a făcut pe marii actori. Îmi vor spune unii că atunci erau bani pentru filme, că erau alte vremuri. Poate au dreptate, dar cu toţi banii de atunci s-au făcut şi filme proaste. Acum, din păcate se fac doar filme proaste sau pentru festivaluri.
Atunci când noua generaţie de regizori va face un filme pentru public, cu succes de casă, cu încasări pe măsură, atunci vom începe să vedem şi noua generaţie de actori. Care fără îndoială sunt cel puţin la fel de buni ca cei vechi, dar nu sunt puşi în valoare.

marți, 10 noiembrie 2009

Ceauşismul târziu

În Braşov echipe de gherilă electorală pornesc simultan, noaptea, în mai multe localităţi şi taie cu săbiile din dotare bannere şi eşarfe de pe stâlpi. O acţiune concertată la nivelul întregului judeţ care îi surprinde şi pe cei mai vigilenţi primari.
Într-o altă zonă a României lui Băsescu, un primar de municipiu a atras atenţi unui cetăţean care şi-a permis să-l critice pe preşedinte că va fi aruncat peste Dunăre. Şi a făcut asta de faţă şi pe aceeaşi scenă cu garantul Constituţiei.
Un primar zelos, cu balele curgându-i până la genunchi, într-un puseu de pupincurism împins la extrem, îi şterge în public pantalonii preşedintelui.
La un miting electoral la care era aşteptat Băsescu, responsabilul cu organizarea face repetiţii cu participanţii când, cum şi cât să aplaude, să ovaţioneze şi să ridice pancarde. Oameni sunt aduşi cu forţa dintr-un întreg judeţ pentru a-l aplauda pe Băsescu. Acelaşi candidat prezidenţiabil ne explică faptul că numirea premierului este o chestiuine de cine este mai tare. „ Băi băieţi, vreţi voi premier un primar care are 80%...Staţi că vă deu eu un premier un primar care are tot atât, dar e bucureştean şi are experienţă!”.
Pe o altă scenă, la un alt miting electoral, Băsescu primeşte în dar şi agită deasupra capului un paloş care i-a aparţinut unui anume Caiac, interlop vestit din Craiova.
Acelaşi candidat se laudă cu extinderea teritoriului României, în secolul XXI, când dioscursurile de tip expansionist sunt un subiect tabu pentru mai toţi liderii de stat. Nici măcar ultimii lideri comunişti rămaşi la putere nu îşi permită să pomenească despre extindere teritorială. Poate că în curând Băsescu ne va spune că nu mai trimitem trupe în Irak, ci ne pregătim să invadăm Rusia pentru a pune mâna pe gazele naturale.

Asta este România ultimilor ani...un ceauşism târziu, cu parfum de dictatură sud americană.

miercuri, 4 noiembrie 2009

Democraţie doar când ne place

Am spus de ai multe ori că suntem un popor de ipocriţi. Nu mă mai îndoiesc de acest lucru, dar continui să găsesc noi argumente care vin să-mi întărească această idee. La noi instrumentele democraţiei sunt facultative şi le invocăm doar atunci când ne face plăcere. Este democratic ca preşedintele să convoace referendum, dar este profund împotriva legilor democraţiei să se convoace referndum local. Este democratic şi constituţional ca preşedintele să numească un premier, dar este neconstituţional ca o majoritate parlamentară să-l refuză şi să nu-i acorde încrederea. Este ultrademocratic să avem libertate de exprimare, dar doar atunci când nu suntem noi subiectul exprimării libere. Este cursul normal al democraţiei să avem libertatea de a susţine un candidat la preşedinţie, dar ne deranjează foarte tare când „alţii” susţin pe altcineva. Ne impovizăm tot felul de spaţii de defulare, în virtual sau nu, despre care clamăm că sunt platforme de exprimare liberă. Dar în acelaşi timp suntem deranjaţi de cei care nu sunt de acord cu opiniile noastre politice şi îşi spun public fără nici o urmă de ezitare preferinţele politice.

Nu, Eftimie! Nu am să le spun nimic din ceea ce îmi cereai tu să le spun. O să-i încurajez! Pentru că este vorba despre un grup de tineri care nu au prejudecăţi legate de candidatul Mircea Geoană şi nu le este ruşine să spună în gura mare cu cine votează. Au trimis mesaje de susţinere care au ajuns la tine şi la alţii. Nu împărtăşiţi aceleaşi opinii politice. Nici nu mă aşteptam. Dar în egală măsură, mă aşteptam ca cel puţin blogării să trateze cu mai multă toleranţă această formă de exprimare LIBERĂ. Nu să-i pună la zid pe bieţii copii şi să-i spurce ca la uşa cortului. Şi mai ales să ameninţe cu tot felul de dezvăluiri "incendiare" la adresa unuia sau altuia. Vrea cineva să ne duelăm în dezvăluiri? Am cartuşiera plină, dar nu cred că ar fi bine pentru nimeni. Care este diferenţa dintre un politician retrograd care nu acceptă alte păreri şi un blogăr deranjat că cineva îşi permite să posteze în spaţiul lui public un mesaj de susţinere. Mă îngrozesc la gândul că doar cea de vârstă!

Îmi explica odată un blogăr cât de idioţi sunt politicienii care nu pricep nimic din ceea ce înseamnă "new media" şi se distra copios pe seama celor care încercau să afle prin tot felul de mijloace cine se află în spatele unor bloguri "de atitudine" anonime. Îmi este teamă că nici măcar o parte a blogărilor nu înţeleg că "new media" înseamnă în primul rând LIBERATE DE EXPRIMARE.

P.S. Îi mulţumesc lui eftimie pentru postarea cu pricina de pe propriul blog pentru că m-a trezit din adormire.

duminică, 25 octombrie 2009

O întrebare

La ce îmi foloseşte blogul? De o bucată de vreme nu am mai scris nimic. Nu ştiu de ce. Idei şi subiecte sunt cu duiumul, dar nu îmi vine. Şi mă tot întreb la ce bun să scriu în lumea asta virtuală. Cu ce mă ajută? Am vreo satisfacţie?

Îmi spunea cineva la un moment dat că nu îşi face blog pentru că nu-i vede rostul. Altul îmi explica laconic că este la modă ca fiecare să aibă blog, motiv pentru care vrea să fie deosebit şi nu apelează la acest element. Unii susţin că cei care scriu pe blog sunt frustraţi şi au nevoie de un loc unde să defuleze. Alţii îmi explică faptul că majoritatea jurnaliştilor şi-au făcut blog pentru a putea spune lumii întregi ceea ce prin politica organului de presă unde lucrează nu pot spune.

Pe de altă parte tabăra cealaltă abundă de asemenea de explicaţii pro blogosferă. Comunicarea, interacţionarea în virtual cu semenii noştri, satisfacţia de a vedea că lumea citeşte şi apreciază ceea ce scrii. Sau pur şi simplu dorinţa de a împărtăşi trăiri, gânduri sau experienţe.

În ceea ce mă priveşte nu am descoperit încă ce anume mă face să scriu pe blog. Dar dacă nu o fac simt că nu am terminat ceva. La sfârşitul unei zile în care nu am nicio postare am sentimentul că îndatoririle mele din ziua respecivă nu au fost duse la bun sfârşit în totalitate. Poate că este un defect profesional de care nu am reuşit să scap. Sau nici nu am vrut!? Poate că este acea dorinţă a ziaristului de a putea cuantifica exact câte persoane i-au citit textul. Recunosc fără falsă modestie că nu sunt un scriitor foarte bun. Am văzut în blogosferă texte extraordinare ale unor oameni care nu au avut niciodată vreo legătură cu presa. De asemenea, am citit texte ale unor persoane apropiate care m-au uimit în mod plăcut prin profunzimea şi sensibilitatea cu care au fost scrise.

Poate că fiecare îşi găseşte propriile motive pentru a intra în blogosferă. Eu nu le-am identificat încă, dar voi continua să scriu. Iar când îmi voi da seama la ce îmi foloseşte blogul, cu siuranţă că răspunsul îl voi posta tot pe ...blog.

miercuri, 30 septembrie 2009

Un pic de şmecherie în politică

Poporul nu numai că înţelege politica făcută la Bucureşti, dar o şi interpretează. Şi nu numai atât. Pune la cale strategii, are permant sfaturi şi este gata să critice orice decizie celor mari. Şi pentru că poporul nu are unde să-şi expună părerile şi strategiile politicie, o face cel mai bine în stradă. La colţ, pe bancă în parc, în faţa porţii sau la coadă la vreo instituţie publică.
Scriam cu ceva timp în urmă de vecinul meu, „nea Mişu” un mare fan al politicii. Ieri mă prinde iarăşi la cotitură. Şi cum evenimentele din ultimele zile impuneau o radiografie completă şi un comentariu amplu, nu scap.
- Băi...ăştia au înnebunit de tot! Cu toţii! Şi unii şi alţii!
Trebuie să recunoc că nu prea am chef să discut chestiuni politice cu omul, pentru că pune atât suflet şi se lansează în analize atât de complexe încât îmi trebuie destul de mult timp ca să fac faţă.
- Ce să-i faci, e miza mare! Se înteţeşte lupta! îi răspund.
- Ce naiba le trebuie lor acum scandal!? continuă nea Mişu. Parcă le-a luat Dumnezeu minţile!
Ridic din umeri în speranţa că voi reuşi prin noncombat să punct unei discuţii interminabile. Nici o şansă.
- Eu nu înţeleg de ce nu se pot înţelege dacă tot sunt în coaliţie. Sunt la guvernare. Şi-au împărţit ciolanul şi tot nu se înţeleg! Nu pricep de ce se tot muşcă atât...
- Păi, nea Mişule, aşa e politica. Sunt două partide diferite, iar miza campaniei electorale este foarte mare..., încep eu să-i explic.
- Fi atent aici..., bătrânul îşi trece mâna prin păr şi cade pe gânduri puţin pentru a-şi ordona ideile. Ăştia de la pesedeu nu stau în banca lor. Când se face linişte iese unul ca Vanghelie şi începe să latre. Ăştia de la pedeleu sunt mai altfel...Cum să-ţi explic eu ţie...Sunt mai rafinaţi. Nu dau aşa cu barda. Muşcă şi ei, dar mai finuţ aşa...nu chiar pe faţă.
- Nu e chiar aşa, combat eu deşi nu mi-am propus acest lucru. În chestia nu Dan Nica este greşeala celor de la PDL. Au făcut-o intenţionat la îndemnul lui Băsescu ca să abată atenţia de la problemele reale. Şi nu se poate accepta o asemenea atitudine...cu ultimatumuri, că doar nu sunt subalternii lui Boc.
Bătrânul nu se lasă intimidat şi îşi continuă raţionamentul.
- Asta nu e treabă...Eu dacă eram în locul lui Băsescu, îl luam pe Geoană deoparte şi îi spuneam: „Băi Geoană! Facem aşa. Dacă ieşi tu preşedinte mă pui pe mine prim ministru. Şi invers. Dacă ies eu, te pun pe tine!” Aşa se face treabă...Trebuie să fie în pic de şmecherie în politica asta. Că aşa ...cum se întâmplă acum nu se rezolvă nimic.
- Lucrurile nu sunt chiar aşa de simple, îi spun lui nea Mişu.
- Ei pe dracu’! Fi atent aici la mine...tot Băsescu iese preşedinte! Şi şti de ce?
Dau din cap că nu.
- Pentru că unii l-au învăţat pe Geoană să spună că nu vrea UDMR la guvernare. Şi acum ar vrea să primeasacă voturile ungurilor...Ungurii sunt disciplinaţi şi merg la vot. Iar dacă românii nu o să se ducă, atunci un 7% de la unguri ar însemna foarte mult.
Un argument interesant. Mai schimbăm câteva vorbe şi profit de faptul că la întrevederea noastră mai apare un cetăţean nu foarte interesat de politică şi plec în treaba mea.

luni, 28 septembrie 2009

Tom şi Jerry

De câteva zile mă uit împreună cu fiu-meu la vestitele desene animate Tom şi Jerry. Îi plac foarte mult, drept pentru care am vreo două DVD – uri cu multe ore în care pisica aleargă şoricelul, iar câinele alearga pisica. Am remarcat câteva chestiuni, care în mod evident nu sunt noi, dar pe care eu doar acum le-am descoperit.
În primul rând toate personajele au doar patru degete. De la oamenii care apar în episoade fără să li se vadă faţa şi până la diferitele animale. Nu am reuşit până acum să descopăr nicăieri care au fost motivele pentru care creatorii originali ai personajelor, William Hanna şi Joseph Barbera, au ales această modalitate de reprezentare. Poate pentru ca imaginea dominantă să fie cea de la nivelul pisicii Tom şi a şoricelului Jerry. Universul lor este important. În primele epidoade apărute începând 10 ianuarie 1940, pisica se numea Jasper, iar şoricelul se numea Jinx.
Din punctual meu de vedere Tom şi Jerry fac parte din categoria celor mai violente desene animate. Dar au o violenţă aparte. Dacă pot spune o violenţă “bună”, care nu răneşte. Niciodată nu curge sânge. Tom este tăiat cu toporul, aruncat în aer, împuşcat, electrocutat etc, dar niciodată nu este rănit. La fel se întâmplă cu Jerry care este mâncat, strivit, prins în cursa de şoarcei sau otrăvit. Deşi ambele personaje dau dovadă de o doză consistentă de sadism, de multe ori acţiunile lor fiind nejustificat de dure, nu apar răni sau leziuni în adevăratul sens al cuvântului. Din contră, cu cât loviturile sunt mai dure, cu atât consecinţele asupra celui lovit sunt mai nostime. Doar după 1960, când productia a fost preluata de Chuck Jones, au început să apara bandaje precum şi feţele personajelor umane.
Un alt aspect interesant este că nici pisica şi nici şoricelul nu mor niciodată. Din câte am văzut eu până acum în două episoade se subînţelege că Tom moare. Când este prezentat în chip de îngeraş şi când este ghilotinat într-un episod cu “Cei trei muşchetari”.
În rest nu se poate vorbi despre o luptă între bine şi rău pentru că şi Tom şi Jerry sunt la fel de răi sau la fel de buni. În foarte multe episoade relaţia dintre ei trece dintr-o extremă în alta, de la ură la milă şi compasiune. De remarcat este că nu doar pisica este cea care vrea să-i facă rău şoricelului. De multe ori, Jerry este cel care sâcâie gratuit motanul care nu vrea altceva decât să doarmă liniştit sau să-şi bea laptele. Pe de altă parte, încercând să prindă şoarecele, Tom nu-şi face decât datoria. Prezentat sub o aură inocentă, Jerry este cel care produce pagube. Este musafirul nedorit în orice casă. Fură mâncare, face găuri în pereţi şi stârneşte frica proprietarilor. În realitate şoricelul este intrusul, iar pisica este paznicul. În fapt, acţiunile motanului Tom sunt justificate şi apreciate în orice gospodărie din lumea reală.
Dar poate că tocmai aceste lucruri, violenţa “bună”, sadismul fără sânge, dificultatea de a depista cine este bun şi cine este rău sau inversarea rolurilor din lumea reală, fac din “Tom şi Jerry” unele dintre cele mai apreciate desene animate din toate timpurile.

marți, 22 septembrie 2009

Botorog, Vankay şi Antonie, tripleta de aur a Braşovului

Galeria selectă a protestatarilor inventivi ai oraşului s-a îmbogăţit cu încă un personaj select. Lui Gheorghe Botorog care a aruncat cu căcat (la propriu) în poliţişti, Ladislau Vankay, cel care a blocat ocolitoarea cu lanţuri şi piscine pentru copii, cetăţeanului care a aprins lumânări pentru copacii tăiaţi din ordinul lui Scripcaru li s-a alătura Cristina Antonie. Duduia, provenind din mediul academic al precupeţelor, a protestat şi ea după cum i-a dictat educaţia. I-a aruncat mogulului Căncescu un pahar cu bere în faţă. Că lângă preşedintele CJ se mai aflau şi ceva invitaţi de seamă de prin Germania...ghinion, victime colaterale.

Personajul în cauză nu era nemulţumit că Aristotel nu a aprobat vreo asfaltare de drum. Nu o deranja faptul că i s-au confiscat bunuri sau că s-au distrus ceva spaţii verzi. Nu. Individa s-a făcut foc şi pară pentru că trustul de presă al mogulului local a avut nesimţirea, neobrăzarea şi tupeul jegos de a spune pe faţă ceea ce foarte puţini au avut curajul. Adică faptul firma pe care duduia o deţine câştigă miliarde de lei folosind spaţiile de publicitate stradală oferite cu generozitate de primarul Scripcaru.

Acum, dacă tot şi-a căutat o companie atât de selectă, Cristina Antonie ar trebui să fie solidară până la capăt cu ceilalţi protestatri. Botorog a primit câteva bătăi bune de la comunitari, iar până la urmă a primit şi o pedeapsă cu închisoarea pentru ultraj. Vankay a stat şi el vreo 10 zile la mititica acuzat tot de ultraj. Căncescu a spus că va face plângere pentru ultraj. Oare magistraţii braşoveni, după ce vor ieşi din grevă, vor da dovadă de acelaşi zel şi în ceea ce o priveşte pe cetăţeanca în cauză? Sau se vor dovedi deosebit de indulgenţi având în vedere că jupânul oraşului, primarul Scripcaru, şi-a lăsat nevasta şi copilul pentru a se muta sub acelaşi acoperiş cu duduia Antonie!

duminică, 20 septembrie 2009

Trei motive pentru a părăsi România

Printr-un concurs de împrejurări ajung să stau de vorbă cu un cetăţean, căruia nu i-am reţinut numele, dar care era foarte supărat. Supărat pe politicieni, supărat pe primar, pe autorităţi, pe sistem, pe stat şi pe români în general. Nu am reţinut care ar putea fi originea supărărilor sale. Cert este că omul aprecia aproape orice, numai sistemul românesc şi pe cei care îl pun în operă nu. Îmi explică plin de patos că vrea să vândă tot şi să plece din ţară. Să nu mai audă niciodată de România şi de români. Se lansează într-o expunere verbală a posibilelor locaţii în care să domicilieze

- Brazilia, 50 km de capitala Rio de Janeiro, casă cu etaj, 5000 de metri pătraţi, plajă privată – 15.000 de dolari. Porto Rico, 30 km de capitala San Juan, 15.000 de metri pătraţi cu plantaţie de banenieri şi cocotieri, plajă privată – 30.000 de dolari. Ungaria, 15 km de graniţa cu România, casă cu etaj şi teren de 1000 de metri pătraţi – 40.000 de euro. Ce părere aveţi?

Dau din cap aprobator, semn că-l cred pe cuvânt. Se uită insistent la mine. E clar că aşteaptă mai mult, drept pentru care primul lucru ce îmi vine în minte este să fac o scurtă şi inutilă comparaţie cu preţurile de la noi din ţară. Ceăţeanul se declară sadisfăcut. E mulţumit că şi-a atins scopul după care trece la cel de-al doilea argument puternic pentru care vrea să părăsească ţara.

- La noi, la români, de mic copil eşti învăţat să furi şi să minţi. Chiar şi părinţii cu cele mai bune intenţii îşi învăţa aşa copii. Este în sângele nostru, suntem nativi nişte hoţi şi nişte mincinoşi. Nu mă credeţi!? Vă dau cel mai simplu exemplu. Poezia „Căţeluş cu părul creţ”!

Începe aşa: „Căţeluş cu părul creţ/Fură raţa din coteţ”. Adică nu se mulţumeşte cu porţia de mâncare primită de la stăpâni, nu munceşte nimic în plus, dar vrea mai mult. Şi atunci, din primele versuri copilul devine atent şi întreabă: „Mamă ce înseamnă că fură?”. Şi mama îi explică: „A fura înseamnă a sustrage, a lua ceva ce nu-ţi aparţie, a mangli, a ciordi, a subtiliza, a câştiga ceva fără muncă”.

După care urmează un alt vers plin de învăţăminte: „Şi se jură că nu fură/Dar l-am prins cu raţa-n gură”. Adică după ce că fură, mai şi minte. Copilul întreabă pe bună dreptate de ce nu spune adevărul şi i se explică faptul că nu vrea să fie pedepsit.

„Şi cu oul în buzunar/Hai la Sfatul Popular”. Cu alte cuvinte, dacă fapta nu ar fi avut circumstanţe agravante, adică dacă s-ar fi limitat la a fura doar raţa, poate că ar fi scăpat nepedepsit. Dar pentru că s-a calicit şi la ou, atunci nu mai scapă de pedeapsă.

Mă uit la el cu privire cam tâmpă. Sunt puţin bulversat de inerpretarea arhicunoscutei poezioare care după părerea mea era la fel de inocentă ca şi copii cărora îi este destinată. Omul face o scurtă pauză, mai trage un fum din ţigară. Îşi savurează din plin efectul produs asupra persoanei mele. Se decide să-mi dea lovitura de graţie.

- Şi încă ceva domnule...Ne tot fălim că suntem mari şi tari, că am învins în bătălii şi că cine suntem noi românii. În afară de pârjolit recoltele şi otrăvit fântânile nu ştim alceva. Ne dăm mari patrioţi! Spuneţi-mi o mâncare tradiţională românească!

- Sarmalele, spun cu jumătate de gură.

- Greşit! Origine turcească.

- Mititeii, mai fac eu o încercare.

- Greşit! îmi zâmbeşte superior. Se găsesc peste tot în Balcani. Îşi au originea în Serbia, dar se găsesc şi în Grecia şi Turcia. Vezi domnule! Nici măcar mâncare tradiţională nu avem!

miercuri, 16 septembrie 2009

Ipocrizia din presă

Vreo doi–trei ziarişti din Braşov s-au trezit zilele trecute că nutresc un profund sentiment de compătimire pentru magistraţi. Şi pentru că simt ei că „puterea judecătorescă” are nevoie de sprijin în lupta crâncenă cu „puterea politică” au strâns rândurile şi au intrat în această bătălie. De partea magistraţilor evident.
Este bine că mai există ziarişti care reacţionează. Ca atunci când în urma unui accident grav vin cei de la SMURD şi verifică dacă pacientul mai are semne vitale. Din demersul lor pot trage concluzia că pacientul mass media, cu domiciliul în Braşov, nu a decedat. Este un lucru pozitiv. Însă demersul lor în cazul de faţă mi se pare cel puţin ipocrit. Mă aşteptam ca aceşti susţinători ai valorilor democratice să iasă în faţă cu piepturile dezgolite şi să se facă zid pentru apărarea libertăţilor presei. Tagmă profesională din care se presupune, cel puţin la prima vedere, că fac parte. M-aş fi aşteptat ca ei să se implice activ în lupta dintre „puterea politică” şi „libertatea de exprimare”, aceasta din urmă fiind atributul presei într-un stat democratic.
Dacă deontologii cu pricina ar fi ieşit public să înfiereze şi să acuze practicile „puterii politice” în raport cu mass media, ar fi fost de toată lauda. Cu atât mai mult cu cât în Braşov, presa este subordonată politic. Dacă acest fapt s-a petrecut de voie sau de nevoie, este cu totul o altă discuţie. Ştim cu toţii că „Gazeta de Transilvania” a fost prima victimă a managementului de presă bazat exclusiv pe banii autorităţilor locale. În aceeaşi situaţie se află şi celelalte ziare braşovene. Televiziunile, cu mici excepţii, nu sunt nici ele departe de acest „deziderat”. În Braşov nu se mai face presă pentru că „puterea politică” a încălecat-o. Este o unealtă a politicului, un instrument de manipulare a celor care încă mai cumpără ziare sau se uită la televizor. Ziariştii sunt doar scribi care reproduc conferinţele de presă. Banii publici sunt dirijaţi spre finanţarea ziarelor pentru a nu deranja autorităţile. Nimeni nu a suflat nimeni un cuvinţel despre motivele care au dus la sucombarea Gazetei de Transilvania. Au preferat să-i câte prohodul şi să treacă sub tăcere faptul că ziarul nu a mai primit fondurile promise de la Consiliul Judeţean. În schimb plâng la mormânt străin. Nu îl compătimesc pe Eduard Huidan. A fost doar un individ lipsit de scrupule care a profitat din plin de un brand pe care l-a îngropat fără nici o remuşcare. Când Primăria nu va mai aloca bani pentru celelalte ziare, care din ele va dispărea primul? Monitorul Expres, Transilvania Expres sau Bună Ziua Braşov?
Pentru toate acestea, şi multe altele, mă aşteptam ca cei care îşi spun ziarişti să sprijine şi să apere presa nu să se angajeze într-o acţiune demagogică şi ipocrită de partea magistraţilor.

luni, 14 septembrie 2009

Cine ştie cu ce se ocupă Primăria?

Zilele trecute am participat la o întâlnire cetăţească în unul din cartierele Braşovului. Un domn în vârstă, la vreo 65 de ani, membru al unei asociaţii de proprietari a ridicat o problemă care-l frământa puternic. Omul este foarte nemulţumit de preşedintele de asociaţie. Din punctul său de vedere este un ticălos care merge mână în mână cu unul dintre viceprimarii oraşului. Mai mult chiar, este şi membru în PDL şi are afaceri dubioase cu apartamente.
Am reţinut ideea şi încerc să-i explic cetăţeanului că doar o majoritate a locatarilor îl pot schimba din funcţia de preşedinte de asociaţie de proprietari.
- Am înţeles...dar vă spun....este omul viceprimarului!
- Asta nu are nici o importanţă!, încerc să-i explic. Atâta vreme cât majoritatea oamenilor nu-l mai vor se poate convoca o adunare generală şi gata...
- Ştiu...dar să spuneţi acolo...că nu face dacât porcării. Şi el nu are dreptul să fie preşedinte...şi să-l schimbe cei de la Primărie.
Mă gândesc că cetăţeanul nu a înţeles ideea. Mai încerc odată.
- Primăria nu-l poate schimba. Este dreptul dumneavostră să-l schimbaţi sau nu. Dacă nu vă convine de el, îi puteţi convinge şi pe alţii şi aşa îl puteţi schimba.
- Păi da...dar să le spuneţi şi celor de la Primărie să ia măsuri, insistă bătrânul.
- Domnule, nu înţelegeţi că Primaria nu are nici o legătură cu asta. Primăria nu poate schimba un preşedinte de asociaţie de proprietari. Şi nici nu-l poate numi. Dacă nu-l vreţi îl schimbaţi, iar dacă îl vreţi, rămâne acolo.
- Am înţeles, zice bătrânul. Dar Primăria nu poate să ia nici o măsură? Omul acela face licitaţii cu apartamentele din care a evacuat datornici...şi câte şi mai câte.
- Primăria nu poate să facă nimic în acest caz...De ce nu vă adresaţi altor autorităţi? Poliţie sau parchet!
Bătrânul dă din mână a lehamite. Mă uit la el şi îmi dau seama că nu este deloc convins de răspunsul meu. Nu înţelege de ce Primăria, urmaşa Consiliului Popular de pe vremuri nu poate să facă nimic. În mintea lui nu-şi poate găsi loc ideea că o instituţie care cu ceva vreme în urmă era printre altele şi istanţă de judecată, acum nu mai are nici o îndatorire.
- Şi noi ce facem atunci cu individul? întreabă omul.
- Vă adunaţi mai mulţi nemulţumiţi, convocaţi o adunare generală extraordinară şi îl schimbaţi. E foarte simplu, îi explic.
- Am mai încercat ...dar nu s-a reuşit, dă din cap resemnat şi nemulţumit.
- De ce?
- Pentru că oamenii sau dus la el să-i spună ce-i nemulţumeşte şi el el i-a luat cu vorba, i-a dus la un restaurant, le-a pus o friptură în faţă şi dupa aia i-a întrebat care ce vrea şi ce nu-i convine. Şi atunci ălora nu le-a mai venit să spună nimic. De aia nu l-am schimbat.
- Pai şi atunci noi ce putem face!?, îi răspund oarecum descumpănit.
- Să spuneţi acolo la Primărie să-l schimbe. Că ne-am săturat de el! spune bătrânul plin de năduf.
Adevărul este că nu ştiam ce replică să-i dau. Dacă îi explicam din nou că Primăria nu are nici o treabă, dar mai ales că dacă este omul viceprimarului nu este nici şansă să aibă probleme din partea acestei instituţii, oricum nu înţelege. Să-i fi spun că voi cere la Primărie să-l schimbe...era o variantă. Cel mai bine era să-l invit într-o zi la o întâlnire în care să discutăm mai amănunţit faptele şi în care să-l lămuresc de faptul că doar proprietarii memebrii ai asociaţiei îl pot schimba pe preşedinte. Lucru pe care de altfel l-am şi făcut.

joi, 10 septembrie 2009

E politic să schimbi un om imoral?

Zilele trecute am criticat activitatea inspectorului şcolar general al Inspectoratului Şcolar Judeţean Braşov. Spuneam că prestaţia domniei sale în fruntea inspectoratului nu a adus nimic bun. Din contră, a produs, prin deciziile luate, disfuncţionalităţi majore. Comasările de şcoli şi licee au fost făcute în pripă, elevii merg la şcoală în schimburi. Nu au bază materială. Copii de la grădiniţele desfiinţate de la parterul blocurilor nu au paturi. Trebuie să vină şi ei în schimburi. Presiuni politice din partea PDL asupra directorilor de şcoli din judeţ. Şi lista poate continua.
Ideea este că după ieşirea mea publică faţă de aceste chestiuni, inspectorul general a ţinut să poarte o convorbire telefonică cu subsemnatul. A început să-mi peroreze despre calităţile domniei sale în domeniu şi despre faptul că el a ţinut în funcţie inclusiv membrii PNL şi PSD pentru că i s-au părut oameni competenţi. După care a ţinut să-mi precizeze tangenţial că este specializat în istorie – filozofie, iar ceea ce face cu comasările este un lucru foarte bun şi economic. Mi-a explicat cât de bine se înţelege domnia sa cu mai marii partidului şi mi-a atras atenţia că şi el poate să critice foarte aspru ministrul educaţiei pentru că are foarte multe motive. (Chiar îl rog pentru că atunci nu mai este nevoie să cerem noi demiterea sa. Se va produce automat, este lesne de înţeles de ce).
Până aici nimic senzaţional. Omul îşi apăra punctul de vedere şi scaunul. I-am explicat că nimeni nu are nimic personal cu domnia sa. Este vorba despre o decizie politică pentru că din punctul nostru de vedere învăţământul braşovean înregistrează un regres. Punct. Cu asta s-a încheiat dialogul telefonic.
Ce m-a mirat însă şi m-a făcut să am serioase îndoieli asupra calităţii morale a domnului inspector a fost faptul că în aceeaşi zi a apărut la o emisune la RTT, la nimeni altul decât Mihai Berariu. Berariu este deţinătorul blogului „Jurnalului unui neadaptat”, (http://mihaiberariu.blogspot.com/) cel care cu o lună în urmă ne anunţa într-o scrisoare de adio că pleacă din presă acum când încă mai ţine capul sus şi îl mai salută lumea pe stradă. „plec.vă pupă tata” îşi intitula Mişu epistola în care înfiera neprofesionalismul din presă, pupincurismul şi într-un mod subtil şi elegant îi înţepa pe politicienii care fac totul pentru a-şi subordona presa. Mă rog, în final era ceva mai nunaţat şi ne explică faptul că doar peste câteva luni va pleca.
Dar să revenim la inspectorul general. În emisiunea lui Berariu, cetăţeanul începe să reproducă cu lux de amănunte cele discutate la telefon. A prezentat lucrurile dintr-un unghi propriu, din care reieşia că eu i-am explicat că a trebuit să fac lucrul acesta pentru că aşa era politic. Şi se mai şi lăuda bărbăteşte că dacă mai continui mă va invita la o confruntare televizată. (Aştept cu interes invitaţia!)
Asta în timp ce Mişu, cu un picior afară din studio, gata de plecare, îi ţinea isonul, îi cânta în strună, sublinia şi uneori chiar explica pe înţelesul tuturor ce nemernic infantil am fost.
Nu mă deranjează. Îi înţeleg perfect pe amândoi. Am vrut doar să relatez acest episod pentru că mi s-a părut distractiv. Şi, repet, mi-am format o părere despre calitatea morală a profesorului de istorie-filozofie. Şi atunci mă întreb din nou cât de politic este să schimbi din funcţie un om imoral.

La mare, la soare...(III)

În ultima seară petrecută pe litoralul Mării Negre am decis să mâncăm la Neptun. Venus, unde eram noi cazaţi era deprimant după lăsarea întunericului. Aproape că nu mai vedeai ţipenie de om pe stradă. Puţinii turişti care mai rămăseseră în staţiune şi care nu aveau chef să bântuie prin alte locuri, se retrăgeau cuminţi în camere.
După cum spuneam, am ales Neptun şi am intrat în restaurantul Ancuţa. O spun din capul locului că nu recomand acest restaurant. De afară arată foarte bine. Terasă, lumini, feţe de masă curate şi aşa mai departe.
Servirea însă este execrabilă. După ce am cerut vreo două feluri de suc pe care nu le aveau, am dat şi comanda de mâncare. După exact o oră de aşteptat, un chelner cu privire tâmpă ne-a adus comanda. Mâncarea nu a fost bună. Cartofii ţărăneşti pe care-i comandasem nu prea aveau nimic ţărănesc în ei. Nu erau nici fierţi nici copţi. Jumătate cruzi, jumătate făcuţi. Am mâncat cam jumătate, am plătit – fără să lăsăm bacşiş – şi am plecat.
Pe drum către Venus ne-am oprit să cumpărăm două porţii de hamsii. Toată lumea ştie că hamsiile prăjite în ulei sunt mâncarea de bază pe litoral. Sunt ieftine, bune, iar dacă bagi şi o chiflă, chiar săţioase. La o terasă – chioşc i-am cerut bucătarului care era şi vânzător două porţii de hamsii la pachet. Omul era cam sictirit. I-am acordat circumstanţe atenuante pentru că era sfârşitul zile şi m-am gândit că este obosit. Ne-a cântărit în scârbă 200 g de hamsii pe o farfurie de plastic le-a pus într-o pungă şi ni le-a întins prin geamul gheretei. Mi-am adus aminte că vreau şi pâine.
- Daţi-mi şi o chiflă, vă rog!, i-am spus omului când îi întindeam banii.
Se uită la mine nervos, face o strâmbătură şi spune printre dinţi:
- De ce nu daţi domnule toată comanda la început!?
- Mă scuzaţi că v-am deranjat, îi spun privindu-l cu ochii mari prin gemuleţul deschis.
- Nu m-aţi deranjat...dar daţi toată comanda la început..., spune vânzătorul –bucătar după care se întoarce către o fată care îşi făcea de lucru în spatele lui.
- Dă-mi o chiflă de acolo.
O ia şi o trânteşte peste hamsii.
- Dacă deranjul este prea mare şi vă încurc foarte tare, nu este nici o problemă...nu mai iau nici hamsiile, îi spun omului.
- Nu e asta, domnule, dar daţi comanda fermă la început...că toţi faceţi aşa...nu ştiţi ce vreţi, mă apostrofează el.
Nu mai zic nimic. Consider că a mai continua un astfel de dialog ar fi fost echivalent cu încercarea de a descărca un camion de nisip cu o sită . În spatele meu, un bărbat uimit de schimbul de replici, se răzgândeşte şi se îndreaptă către alt loc de unde poate să-şi cumpere o porţie de hamsii fără să se enerveze din cauza unui vânzător idiot.

miercuri, 9 septembrie 2009

La mare, la soare...(II)

Începând cu data de 1 septembrie, staţiunea Venus s-a golit în proporţie de 80%. S-au închis hotelurile, restaurantele şi terasele şi-au tras obloanele şi au mai rămas deschise doar câteva magazine non stop şi trei restaurante „împinge tava”. Acum, nu m-ar fi deranjat atât de tare, dar mâncarea pe care o pregătau o găseam în galantare şi a doua zi.
Pe cale de consecinţă, am migrat către Neptun, care este la doi paşi de Venus. Acolo staţiunea era ceva mai animată, iar oferta ceva mai variată.
Evident că am închiriat şezloguri şi am început să ne rotisăm la soare. Trebuie să recunosc că nu sunt un tip mofturos şi, de regulă sunt ingăduitor cu semenii mei. Dar nu pot sa trec cu vederea un aspect.
În prima zi de plajă la Neptun am avut şansa va avem vecini de şozloguri un grup mai numeros de origine maghiară. Femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni. Printre ei o doamnă trecută de 40 de ani. Nu sunt cârcotaş, dar timp de trei ore, de la 10.00 la 13.00 şi de la 15.00 la 18.00, femeia a vorbit în continuu. Pauza se datorează faptului că noi am plecat la masă şi nu am mai auzit-o. A vorbit la telefon. A vorbit cu ceilalţi din grup. Când observa că interlocutorul pierdea firul naraţiunii sau interesul, îşi muta ţinta către altcineva. Se oprea preţ de câteva secunde pentru a forma un număr de telefon şi încea iarăşi. Şi tot aşa ...
A doua zi am decis să schimbăm locul. Nu de alta dar nu eram foarte interesat de aspectele din viaţa personală şi profesională a doamnei respective. Nu ştiu cum naiba s-a nimerit, dar la nici 10 minute după ce ne-am instalat, grupul cu pricina şi-a făcut apariţia. Evident că s-au aşezat tot lângă noi. Nu a durat extraordinar de mult şi şi-a dat drumul. Vorbea în continuu. La telefon, cu alţii, la alt telefon...Forma, răspundea...Vorbea, vorbea, vorbea....Când româneşte, când ungureşte...avea un debit de câteva sute de cuvinte pe minut. Pentru orice om ar fi fost deosebit de dificil să ţină pasul şi să reuşească să proceseze în timp util avalanşa de informaţii care i se rostogolea în urechi.
Nu am nimic cu cei de origine maghiară. Ba chiar am rude şi prieteni unguri. Dar nu-mi place limba. Aşa cum nu-mi place finlandeza, daneza, germana, portugheza sau chineza, aşa nu-mi place nici maghiara. Mi se pare o limbă colţuroasă, contondentă. Lipsită de melodicitate, semne de punctuaţie şi inflexiuni. Este o limbă abruptă şi bolovănoasă care se rostogoleşte cu zgomot din gura oricărui vorbitor.
Din fericire au fost singurele zile în care am avut „plăcerea” să aflu amănunte picante din viaţa doamnei. Ni s-a terminat sejurul şi am plecat acasă.

luni, 7 septembrie 2009

La mare, la soare...(I)

Am făcut ce am făcut şi anul acesta am ajuns din nou pe litoralul românesc, într-o scurtă vacanţă de câteva zile. Nu din motive patriotice am ales această destinaţie, ci evident din motive economice. Din punctul meu de vedere, dacă mergi la mare doar pentru apă, soare şi nisip nu are rost să baţi drumul până în Bulgaria, Grecia sau Spania. Mi-am făcut un calcul simplu din care a rezultat că la condiţiile mele financiare mi se potriveşte cel mai bine un sejur la Venus.
După şase ore petrecute pe drumurile patriei am dibuit în cele din urmă hotelul la care trebuia să ne cazăm. Am îndeplinit formalităţile, după care recepţionera ne-a anunţat cu un zâmbet larg pe buze că dacă vrem cameră la etaj trebuie să aşteptăm. Cazarea se face la ora 18.00 de regulă. Dar ne-a asigurat că nu va trebui să aşteptăm atât şi ne-a îmbiat să afecem o plimbare prin staţiune. Eram rupţi de foame aşa că, după un tur scurt pe plajă şi prin împrejurimi, am descins în-un restaurant de tip „împinge tava”. Era pe la ora 15.00. Nu cred că ora este o scuză, dar am mâncat o ciorbă rece şi un şniţel de tablă. Nu am făcut mofturi.
Puţin după ora 16.00 am primit un „bip” de la recepţie. Era semnalul că puteam să ne cazăm. Am plătit parcarea, taxa de staţiune, am preluat bonurile de masă care ni se cuveneau (40 de lei/zi) şi ne-am dus bagajele în cameră. Trebuie să spun că hotelul era unul de două stele plus. Nu ne aşteptam la confort. Un bapt dublu, un dulap, un frigider, televizor, baie cu duş, două pahare murdare şi balcon. Nici nu ne trebuia mai mult. Am remarcat că unul dintre prosoapele albe era pătat, iar sulul de hârtie igienică doar jumătate.
Ne-am echipat corespunzător şi am ieşit pe plajă. Mai puteam prinde vreo două ore de soare. Pe plajă, peisajul obişnuit...copii, lume, gălăgie, comercianţi şi mizerie. Nu pentru că nu ar exista coşuri de gunoi la îndemâna fiecăruia, ci pentru că oamenii sunt needucaţi şi nesimţiţi. În fie, o jumătate de zi de plajă obişnuită.
Seara am ieşit la o terasă să mâncăm din nou ceva. Speram să avem parte de o mâncare cât de cât mai prospătă decât cea de la prânz. „La carul cu scoici” ni s-a părut cea mai potrivită locaţie. Ne-am aşezat la o masă şi am început să studiem meniul. Deşi preţurile erau mult peste limita bunului simţ am comandat nişte aripioare cu cartofi prăjiţi, iar nevastă-mea un peşte la grătar.Am aşteptat vreo jumătate de oră timp în care începusem să intru la bănuieşi. Ori oamenii au plecat să pescuiască acum peştele, ori s-au pus acum să taie puiul pentru a-i recolta aripioarele. Terasa era aproape goală. Trei mese acupate şi două pisici care se plimbau dezamăgite că nu au de la cine să-şi primească cina. Dar aveam muzică live. O doamnă trecută de prima tinereţe cânta cu foc pe scenă. Punea atâta suflet încât aveai impresia că se desfăşoară în faţa unui stadion plin cu fani.
În cele din urmă a sosit şi mâncarea nostară. E drept că era proaspătă şi chiar gustoasă.

marți, 1 septembrie 2009

Urgenţe oftalmologice

Un amic de-al meu, deţinător de casă şi grădină, a avut nevoie într-o sâmbătă seara de serviciile unui medic oftalmolog. Pentru că este cotizant la sistemul public de sănătate, dar mai ales pentru că era o urgenţă, nu a avut încotro şi a trebuit să apeleze la serviciul specializat al Spitalului Mârzescu.

După cum spuneam, sâmbătă seara amicul meu ajunge la concluzia că ar fi cazul să taie iarba din grădină. Pune mâna pe trimerul electric din dotare şi se apucă de treabă. Într-un colţ al curţii dă peste nişte scaieţi cu tulpina groasă. Se repede asupra lor cu aparatul zbârnâind. Pe când lupta cu bălăriile este în toi, simte dintr-o dată o durere ascuţită în ochiul drept. Pentru că ochiul sângera se urcă în maşină şi dă fuga la Spitalul Judeţean. Acolo au constatat că nu este de competenţa lor, drept pentru care l-au trimis pe om la Mârzescu.

Serviciul de urgenţe de la spitalul mai sus amintit este blocat în timp, undeva la începutul anilor 90. Amicul meu intră în cabinetul de specialitate şi, cu mâna acoperindu-şi achiul rănit, îi povesteşte unei asistente tot ce a păţi. În timp ce femeia ascultă cu atenţie, îşi face apariţia şi medicul de gardă. Un bărbat la vreo 50 de ani, morocănos şi ursuz. Se uită plin de plictiseală în fişa pacientului, după care trece la consultaţie.

- Domnule doctor...am simţit dintr-o dată o durere în ochi şi mă jenează când închid sau deschid pleoapa, începe amicul meu să explice ce i s-a întâmplat. Am impresia că mi-a sărit ceva în ochi, de parcă mi s-a înfipt ceva.

- Îhî...Hm!, spune doctorul oftalmolog.

Dupăo examinare mai mult sau mai puţin amănunţită, medicul dă verdictul:

- Puneţi nişte picături şi în câteva zile trece!

- Dar aţi scos aşchia...sau ce aveam acolo?

- Da domnule...că la nebuni trebuie să le spui că le-ai scos aşchia şi să le arăţi un par. Ca să se liniştească..., spune doctorul după care se întoarce cu spatele şi iese din cabinet.

Amicului meu i-au trebuit câteva momente să realizeze ce a vrut să spună medicul. Când s-a dezmeticit era prea târziu. Acesta plecase demult, iar în cabinet nu era decât asistenta care se ocupa de un alt pacient sosit între timp.

- Fiţi amabilă, zice amicul meu. Domnul doctor se mai întoarce?

- Nu cred...de ce?, îi răspunde asistenta.

- Păi...cred că nu mi-a scos ce aveam în ochi. Nu mi-a dat decât nişte picături!

- Înseamnă că nu aveţi nimic grav, încearcă asistenta să-l liniştească pe bietul om.

- Dar simt ceva în ochi...şi mă doare ...Sigur mi-a scos ce aveam acolo?

- Domnule, dumneavoastră aveţi chef de glume...sunteţi om serios sau ce naiba, îi răspunde asistenta puţin cam enervată.

- Doamnă, nu am bătut atâta drum până aici pentru un fleac. Sunt sigur că am ceva în ochi.

Probabil convinsă de tonul foarte serios pe care i se adresa amicul meu, asistenta îl lasă pe pacientul de care se ocupa şi se apropie de prietenul meu. Începe o cercetare minuţioasă a globului ocular după care concluzionează oarecum încurcată:

- Aveţi o aşchie micuţă înfiptă aici...Doamne fereşte! Cum a ajuns acolo?

- Păi tocmai v-am explicat...tăiam iarba cu trimerul ...

- Staţi că o scot acum....gata! Vă mai doare? Punem un bandaj şi vă rog să veniţi mâine să-l schimbăm.

- Vă mulţumesc doamnă!

- Şi...îmi cer scuze...

Amicul meu nu a mai zis nimic. I-a explicat scurt femeii că nu avea pentru ce să-şi ceară scuze. Doctorul era cel care greşise. A plecat, dar nu a mai revenit la schimbat pansamentul. A preferat să plătească la o clinică privată, unde un medic care atunci când nu are consultaţii la cabinetul particular, prestează la Spitalul Mârzescu i-a schimbat foarte grijuliu pansamentul şi i-a examinat rana.

joi, 27 august 2009

Harta rutieră a României

Dau căutare de Google dupa „harta rutiera Romania”. Şi peste ce credeţi că dau....nici ca se putea mai sugestiva. Orice alt comentariu este inutil!

clip_image002

miercuri, 26 august 2009

Măcelul din grădină

Seară de seară la mine în curte are loc un adevărat măcel. O luptă mută, dar aprigă pentru supravieţuire. O lume în miniatură repetă la nesfârşit acelaşi scenariu macabru în care rolurile sunt împărţite în două. Vânători şi vânat, călăi şi victime.
Becul din spatele casei atrage ca un magnet, după lăsarea serii, zeci de insece de toate felurile. Ţânţaei, molii, fluturi de noapte şi alte vietăţi zburătoare sau nu, care mişună în jurul sursei de lumină parcă hipnotizate. Se reped cu furie asupra becului de parcă invenţia lui Eddison ar fi o redută ce trebuie cucerită cu orice preţ. Mă uit la ele şi am impresia că încearcă un dublu sentiment. De furie oarbă împotriva becului incandescent, dar şi o atracţie inexplicabilă. Cu o tenacitate de invidiat reiau obsesiv şarjă după şarjă fără să se sinchisească de faptul că efortul lor este în zadar. Se izbesc de bec şi de perete într-un dans haotic, fără noimă, fără cap şi fără coadă. Doar irezistibila atracţie căreia se pare că nu-i pot rezista.
De pe urma efectului hipnotic al becului profită cei patru păianjeni care şi-au ţesut cu migală pânzele în locurile cele mai aglomerate. Prada este bogată, iar în serile ploioase de vară nu mai prididesc în a-şi devora victimele imobilizate în plasa fină. Ca nişte veritabili prădători ce sunt cei patru păianjeni, de dimensiuni diferite, stau nemişcaţi zeci de minute înşir aşteptându-şi prada. Nu au nici un motiv să se grăbească. Ştiu foarte bine că mai devreme sau mai târziu, o molie sau orice altă zburătoare de noapte se va încâlci în firele subţiri. Şi atunci nimic nu le mai poate salva. Sunt condamnate defitiv la moarte. Aşteptarea este modul lor de a vâna. De asta depinde ca special lor să supravieţuiască şi să se perpetueze.
O molie grasă, cu aripi gri se repede cu furie asupra becului incandescent. Nu reuşeşte să-l doboare. Mai încearcă odată, deviază de la traseu şi aterizează fix în marginea plasei celui mai mare dintre păiajăni. Începe să se zbată cu disperare. Dă din aripi şi din picioruşele subţiri. Cu fiecară bătaie din aripi insectea este tot mai încurcată. Realizează că nu mai are nici o scăpare. Că sfârşitul se apropie dintr-o clipă în alta. Arahnida cu şase picioare, de culoare maro cu o tentă gri se şi repede către biata molie. O apucă strâns cu patru dintre picioare şi muşcă din ea cu sălbăticie.Zburătoarea se mai zbate de două ori îşi întinde aripile şi rămâne nemişcată. Veninul păianjenului nu o omoară. Ar fi prea simplu, iar moartă trebuie devorată imediat. Este doar paralizată. Tehnica este ca prada să fie conservată. În câteva secunde vânătorul nemilos începe să-şi înfăşoare prada într-o pânză subţire, transformând-o într-o mumie vie. O va mânca mai târziu, iar până atunci o transportă într-un loc sigur.
La nici 30 de centimetri distanţă aceeaşi scenă, alţi protagonişti. Victima este un un ţânţar subţire cu aripi transparente. În fiecare seară la fel. Nimeni nu rupe ritmul. Acelaşi ritual. Un război în urma căruia rămâne un singur câştigător

marți, 25 august 2009

Aloooo! Primăria! Suntem în secolul XXI!

În urmă cu ceva timp, nu foarte mult, cam o lună, la Braşov a descins ministrul Blaga. Vizita a avut ca principal scop inaugurarea cu mare tam-tam a tronsonului II al ocolitoarei Braşovului. De mânuţă cu Georgică şi cu prefectul Gonţea pe post de bodyguard, Blaga a tăiat pamblica la mult trâmbiţata ocolitoare. Şi s-a dat drumul la trafic. Acum, trecem peste faptul că drumeagul cu o bandă pe sens a costat aproape dublu faţă de prima varianta care este realizată cu două benzi pe sens. Dar ar fi prea de tot să ne facem că nu observăm cum asfaltul proaspăt turnat este deja crăpat, găurit şi surpat.
Iar când „nesimţiţii” din presă au tupeul să întrebe din ce cauză o şosea foarte scumpă a început să se strice la numai o săptămână de la inaugurare, primarul Georgică ia foc. Ne dă o explicaţie pe care nici educatoarea lui fiu-meu de la grădiniţă nu ar îndrăzni să i-o ofere, din respect. Cică s-a turnat asfalt la numai 30 de cm de pânza freatică. Repet: Şoseaua a fost construită la nici un metru de pânza freatică! Adică: S-au băgat foarte multe milioane de euro într-o stradă plutitoare! Cu alte cuvinte: Cei care au câştigat licitaţia, firma de construcţii, nu a fost în stare să facă un studiu şi o proiectare temeinică!
Şi asta nu este tot. Staţi să vedeţi şi continuarea. Ne spune primarul că intenţionat a dat drumul traficului, ca să se vadă exact unde face strada „bule”. Să se poată interveni! Aloooo! Primăria! Suntem în secolul XXI! Acum 2000 de ani când romanii construiau apeducte şi drumuri pietruite care duceau la Roma, sondau terenul cu un băţ. Îl înfigeau în pământ şi dacă solul era prea moale, atunci deviau traseul. De atunci şi până acum omenirea a cam avansat. Oamenii au sjuns chiar şi pe lună şi au lansat tot felul de obiecte care gravitează în jurul Pământului, denumite sateliţi. Ştiinţa, la rândul ei, a înregistrat progrese semnificative. Pe baza tehnologiei existente, în construcţii se pot face o serie de predicţii foarte exacte cu privire la locul în care un anumit drum ar putea să facă „bule” fără a fi nevoit să cheltui milioane de euro cu realizarea lui. Cunoaşterea prin încercare şi eroare nu se mai practică de mai bine de un secol.
Din toată această nebunie se desprind două ipoteze:
- Fie primarul Braşovului este atât de idiot şi fără simţul realităţii, încât face praf milioane de euro pe construcţii inutilizabile. Caz în care este evident că îi includem la pachet şi pe cei 27 de consilieri locali care până acum nu au cârâit nimic pe această temă. Şi tot aici este posibil ca de pe urma acestei stări generalizate de idioţenie să profite constructorii, dornici să-şi umfle conturiele cu cheltuieli minime.
- Fie primarul Braşovului ştia exact ce se întâmplă, dar a preferat să treacă lucrurile sub tăcere pentru că parte din milioanele de euro încasate de constructor se întorc în buzunarul propriu şi în contul de campanie electorală. Caz în care ne consideră pe noi toţi ceilalţi nişte imbecili retardaţi care înghiţim orice explicaţie indiferent cât de stupidă, fantezistă sau puerilă ar fi.
După ce voi reflecta adânc la cele două ipoteze de lucru voi reveni şi cu concluzia.

luni, 24 august 2009

Cocalari, maşini scumpe şi fitze second hand

Nu sunt un fan al Poienii Braşov. Din contră, consider că „staţiunea” este departe de a fi ceea ce ar trebui să fie. În momentul de faţă este locul perfect în care poţi întâlni gloate de snobi şi de îmbogăţiţi peste noapte care cred că dacă se afişează la poalele Postăvarului fac parte din lumea bună. Cocalari, maşini scumpe şi fitze second hand. Acesta este peisajul din Poiană.
La sfârşitul săptămânii trecute, împreună cu nişte cunoştinţe de peste hotare am descins în locul mai sus amintit. Nu pentru că mi-aş fi dorit ci pentru că oaspeţii mei vroiau să vadă „staţiunea”. Ne-am urcat în maşini şi în 30 de minute am fost sus. Cum era ora prânzului, prima oprire a fost la Coliba Haiducilor pentru a mânca ceva. Nu puteam să admirăm peisajul cu stomacul gol. La Colibă, plin de lume. Un rapsod popular cânta de mama focului, iar chelnerii şi chelneriţele, alergau printre mese pemtru a sadisface clineţii. Ne-am aşezat la o masă mare şi nici nu am apucat să ne aprindem o ţigară că o doamnă îmbrăcată într-un costum popular ne-a şi pus la dispoziţie meniurile să ne alegem ce dorim să îngurgităm.
La o masă în spatele meu trona nimeni altul decât Tiberiu Cârstea. Cine este Tiberiu Cârstea? Este cetăţeanul care an de an construieşte scena şi amfiteatrul pentru Festivalul „Cerbul de Aur”. Este cel care plăteşte slujbe la biserică, pune termopane mahărilor din TVR pentru a fi singurul şi permanentul beneficiar al acestor lucrări. De când ne-am aşezat noi la masă şi până am plecat a vorbit în continuu. Le explica comesenilor cât de mult munceşte, ce tare îl afectează criza, cât se zbate el pentru Festival, că manifestarea nu ar exista dacă ilustra sa persoană nu s-ar implica cu toată fiinţa. Între două idei îşi îmbia oaspeţii să guste din din mâncare, ca un cunoscător al bucatelor de la Colibă, despre care susţinea cu mâna pe inimă că sunt „dumnezeieşti”.
La o altă masă, lângă noi s-a aşezat un grup de tineri bucureşteni. Trei fete şi trei băieţi, foarte veselei că au venit să petreacă un week-end la munte. Unul dintre ei, solid, creţ, cu ochii bulbucaţi şi cam roşii de nesomn era foarte surescitat. Îi plăcea atât de mult atmosfera încât nu se mai putea oprin din vorbit. Şi nu numai atât. Dar cred că vroia să împărtăşească din experienţele sale de viaţă întregului restaurant, pentru că vorbea atât de tare de parcă ar fi ţinut un discurs în piaţa publică. Din când în când, ochelarii de soare aşezaţi pe vârful capului îi alunecau până pe frunte. Printr-un gest reflex îi aşeza la loc fără să se oprească din vorbit. O domnişoară plictisită din grupul cu pricina, deranjată probabil de lumina puternică din restaurant, a mâncat şi a băut cu ochelarii de soare inscripţionaţi „D&G” la ochi.
În rest...nota de plată nu foarte piperată. Servirea bună. Mâncarea bună. Construcţii amplasate haotic şi fără nici un dram de bun gust, cu duiumul. Aş putea încheia spunând „Frumoasă staţiune, păcat că-i locuită”. Dar ar fi un clişeu...

marți, 18 august 2009

Ce este Lingăul?

Lingăul este o specie înrudită cu homo sapiens, identică din punct de vedere fizic, dar foarte diferită comportamental. Lingăul este răspândit pe întreaga suprafaţa a planetei şi posedă extraordinare calităţi de adaptare, indiferent de condiţii sociale sau materiale.
La noi în ţară s-au descoperit până în prezent trei tipuri de lingăi.
„Lingăul comun” sau „Lingăul de birou” – este cea mai răspândită specie de lingăi care poate fi întâlnită în mai toate companiile, mari sau mici, autohtone sau străine. Lingăul comun este tot timpul prezent la uşa biroului şefului pentru a prelua primul orice dispoziţie. Este cel care în permanenţă găseşte aprecierile potrivite pentru şef, ascultă cu atenţie criticile celorlalţi angajaţi şi le transmite promt şi deformat acestuia. Lingăul de birou nu este niciodată disponibilizat, iar la sfârşit de an De regulă, este uşor indetificabil după modul solitar în care se comportă la birou, dar şi pentru faptul că primeşte mai tot timpul sarcinile cele mai uşoare.
„Lingăul de administraţie” sau „Lingăul bugetar” – este specia foarte bine adaptată la condiţiile administraţiei publice. În cea mai mare parte este asemănătoare cu „Lingăul comun”, dar ce o diferenţia este faptul că se hrăneşte exclusiv cu fondurile bugetare şi şpăgi. De asemenea, este foarte arţăgos cu orice homo sapiens care apelează la serviciile lui, în schimb este deosebit de amabil cu şeful şi gata tot timpul să aprobe şi să laude necondiţionat orice hotărâre.
„Lingăul politic” sau „Lingăul de zone înalte” – este întâlnit în exclusivitate în zona înaltă şi golaşă a politicii. Se caracterizează printr-un debit verbal excesiv şi un zâmbet forţat. Este în permanenţă gata să ofere sfaturi şi emite aproape întotdeauna judecăţi de valoare. Evită cu abilitate votul direct şi urmăreşte cu îndârjire orice funcţie numită.

Cele trei specii de Lingău au în comun o caracteristică definitorie. Pentru a evita munca şi pentru a crea impresia că se implică au mai tot timpul iniţiative şi idei. În 99% dintre cazuri, ideile nu au nici o legătură cu realitatea şi nu duc la îmbunătăţirea activităţii. Fac acest lucru în speranţa că vor ieşi în evidenţă, iar şeful îi va aprecia peste măsură. Din păcate nici una dintre aceste specii nu este pe cale de dispariţie. Din contră, în ultima perioadă s-a constatat o înmulţire a exemplarelor, motiv pentru care „Lingăul” este considerat o specie dăunătoare pentru societate.

joi, 13 august 2009

Noi, 2009

Nu ştiu câţi braşoveni au citit romanul „Noi” de Evgheni Ivanovici Zamiatin, sau “1984” de George Orwell. Cele două cărţi, prima apăruta în 1924, iar a doua, mult mai cunoscută, apărută în 1949, tratează practic acelaşi subiect. Într-o notă suprarealistă este prezentată viaţa unor indivizi în regimul totalitar în care totul este programat şi ultracontrolat. Este interzisă orice abatere de la regulile stricte, nimeni nu are voie să se opună sistemului. Cei care îndrăznesc să o facă sunt imediat eliminaţi din societate, în public, pentru a oferi un exemplu celorlalţi.
Anul 2009, Braşov, România, ţară localizată geografic în peninsula Balcanică, membră a Uniunii Europene. Date cât se poate de reale. Nici urmă de ficţiune. Un nebun protestează de câţiva ani împotriva autorităţilor. Este luat, bătut şi aruncat la rampa de gunoi. Nu se potoleşte. Urlă cât de ziua de lungă în faţa unei instituţii a statului. Este parte din peisajul cotidian al oraşului. E clar că omul are mari probleme cu scăfârlia. Se plimbă cu oase atârnate într-un băţ, dă cu apă pe poliţişti, aruncă cu rahat pe stradă. Toate acestea însoţite de lozinci şi sloganuri împotriva primarului.
Totul este real. Cum la fel de real este că o instanţă judecătorească a decis că nebunului i se interzice să mai protesteze în Braşov. Adică un cetăţean al acestei ţări, despre care nu se poate spune că este bolnav psihic pentru că nu a fost catalogat ca atare cu acte, nu mai are voie să-şi exprime în public nemulţumire. Nebunul s-a şters la fund cu hotărârea şi a protestat din nou. L-au săltat poliţiştii şi l-au băgat la zdup pentru 10 zile.
După puţinele mele cunoştinţe de democraţie ştiu că poate fi sancţionat dacă a încălcat legea. Poate fi amendat sau arestat. Dar nu i se poate interzice să se exprime. Mă gândesc cum ar fi ca manifestanţilor antiglobalizare, care nu dau cu apă sau rahat în poliţişti, ci cu bolovani şi sticle incendiare, le-ar interzice cineva să protesteze.
Următoare abatere a nebunului ar avea drept consecinţă eliminarea lui din societate, în public, pentru a oferi un exemplu celorlalţi.
În urmă cu 20 de ani, Braşov, România, ţară localizată geografic în peninsula Balcanică, membră a Blocului Sovietic, era interzis prin lege să protestezi. Cei care o făceau erau arestaţi şi torturaţi. Norocoşii supravieţuitori erau deportaţi sau închişi pe viaţă. Realitate istorică. Fără ficţiune.

luni, 10 august 2009

Măsuri anticriză la poliţia rutieră

Zilele trecute am constatat pe propria-mi piele cum afectează criza economico-financiară toate instituţiile statului. Eram în maşină cu o cunoştinţă. El la volan, eu în dreapta. La vestitul de acum pod Dârste, un tânăr exemplar, reprezentant al secţiei rutiere din cadrul IJP Braşov ne face semn să tragem pe dreapta.
Se apropie de maşină agale de maşină, laută scurt şi ne spune că îl cheamă „ Agent ...nu ştiu cum”. A trecut foarte repede peste capitolul prezentarea numelui. Probabil că nu-i plăcea denumirea pe care i-au dat-o părinţii.
- Documentele la control, vă rog, rosteşte agentul cu voce gravă.
Cererea îi este îndeplinită. Primeşte talonul maşinii, permisul şoferului, buletinul, asigurare, rovinietă, un top întreg de hârtii şi cartonaşe.
- Rămâneţi la maşină, ne comandă scurt şi se îndreaptă liniştit către Loganul brenduit cu „Poliţia Rutieră – Conduceţi preventiv”
Rămânem liniştiţi lângă maşină pentru că ştiam că nu am încălcat nici o regulă de circulaţie. După vreo 10 minute de verificări amănunţite, agentul cu nume neinteligibil îl întreabă pe şofer:
- Aţi consumat alcool?
- Nu, vine răspunsul promt şi nu chiar sincer. Cu o oră în urmă şoferul consumase o bere.
Agentul îl fixează cu privirea neîncrezător şi îi spune fără să clipească:
- Haideţi să facem testul! Suflaţi vă rog!
Amicul meu se uită la poliţist şi aşteaptă că omul legii să scoată aparatul etilotest sau măcar bătrâna fiolă. Nimic. Agentul îşi apropie nasul la 15 cm de faţa şoferului şi repetă:
- Suflaţi acum!
Omul nu mai stă pe gânduri şi îi trimite poliţistului în faţă, fără nici un fel de jenă damful diin cavitatea bucală. Agentul de la rutieră închide ochii şi adulmecă ca un copoi plecat la vânătoare de vulpi. Nările îi fremătau şi se încăpăţânau să nu lase nexeplorată nici o particulă din aerul expirat de amicul şofer.
Odată analiza finalizată, vine şi verdictul, sub forma unui „Da” inexpresiv care ne-a lăsat totuşi de înţeles că aparatul olfactiv al agentului nu a descoperit nimic suspect.
Totul s-a încheiat conform ritualului, cu o amendă pentru nepurtarea centurii de siguranţă.

miercuri, 5 august 2009

„La vot nu merg decât cei care nu au nimic în cap...”

Azi de dimineaţa, în drum spre birou, ascultam la radioul din maşină un tânăr care facea un fel de revistă a presei. Este impropriu spus „revista presei” pentru că cetăţeanul citeşte două ştiri din ziare dupa care se apucă să-şi expună părerile personale despre subiectul respectiv. Toată treaba se întâmplă în zi de zi la un post de radio local. Că omul nu este deloc nostim, ba în unele zile este total de lipsit de inspiraţie, m-am convins de mult.
În intervenţia de dimineaţă omul se întreba oarecum retoric de ce să meargă românul la vot. Că doar nu are nimic de câştigat dacă votează pe vreunul din actualii politicieni. Şi tot el concluziona că „la vot nu merg decât cei care nu au nimic în cap sau cei care au ceva de câştigat de pe urma politicienilor votaţi”. Iar el face parte din categorie celor care nu se duc la vot, pe cale de consecinţă are şi ceva în cap.
Acum, îmi iau libertate de a-mi exprima şi eu părerea personală despre părerile „omului de radio”.
Amice, eşti idiot! Cum poţi să spui pe un post de radio care se vrea lider de audienţă că doar proştii şi profitorii se duc la vot!? După câte ştiu eu, eşti un tip cu ceva minte la locul ei şi era de aşteptat ca sianpsele tale să facă unele conexiuni ceva mai complexe. Principalul tău câştig de pe urma acestei nenorocite de clase politice şi a îmbâcsitului sistem politic din România este acela că poţi spune ce imbecilităţi vrei tu la radio. Cum de altfel, am şi eu libertatea să scriu aici ce părere am despre elucubraţiile enunţate de tine. Acelaşi sistem politic susţinut de proşti şi profitori (adică noi cei care mergem la vot) i-a dat posibilitatea patronului tău să înfiinţeze şi să dezvolte un trust de presă de unde îţi iei şi tu leafa.
S-a dovedit că cel mai stabil şi corect sistem de organizare socială, descoperit în istoria de mii de ani a omenirii, este cel bazat pe votul universal, liber exprimat. Toate celelalte modele şi-au arătat ineficienţa într-o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp.
În rest...îţi doresc să nu ajungi vreodată să trăieşti într-o dictatură militară de tip sud american sau într-un regim comunist gen Coreea de Nord. Nu de alta, dar pentru vorbele tale te-ai alege, în cel mai fericit caz, cu ani grei de puşcărie.

duminică, 2 august 2009

Războiul lumilor

Era o seară plăcută de iulie, când după arşiţa de peste zi, toată lumea ieşise, cu mic, cu mare să se bucure de binemeritata răcoare. Parcul din Centrul Civic era plin de oameni. Tinerii amatori de sport foloseau din plin terenurile de baschet şi fotbal. Skaterii şi bikerii îşi exersau îndemânarea pe rampele din apropiere. Proprietarii de câini formaseră un grup într-un capăt a-l parcului, în aşa fel încât patrupedele din dotare să nu sperie sau să deranjeze pe nimeni. Cele două locuri de joacă pentru copii erau înţesate de părinţi, printre care şi eu, care îşi supravegheau atent odraslele. Băncile mai retrase erau ocupate de liceeni în vacanţă care se pupau fără să se sinchisească de activitatea febrilă din parc. Una peste alta, o atmosferă plăcută.
În apropierea parcului, mai exact la nici zece metri în dreptul terenului de fotbal, savura aceeaşi răcoare plăcută de seară, o altă lume. Total diferită. La parterul unei clădiri aflată încă în construcţie există un local de „fitze”. Nu îmi amintesc acum numele, dar nu cred că are mare importanţă. Toate sunt parcă făcute după acelaşi tipar, iar clienţii sunt întotdeauna aceiaşi. Evident, localul are şi terasă. Umbrele albe sub care sunt aranjate fotolii şi canapele din ratan cu tapiţerie tot albă. Mesele joase sunt o combinaţie foarte la modă de sticlă şi ratan. Chelnerii poartă pantaloni negri şi tricouri albe.
La ora aceea terasa era plină, iar parcarea, improvizată în continuarea terasei, la fel. Că doar care mai e farmecul să ieşi la terasă dacă nu te pot vedea prietenii şi duşmanii din ce X6 cobori. După cum spuneam, terasa era plină de proprietari de autoturisme a căror valoarea nu scădea sub pragul minim de 20.000 de euro pe bucată. O domnişoară stătea foarte înţepată la o masă ţinând în braţe un câine, un fel de chiuaua lăţos. În timp ce duduia se hlizea şi sugea cu paiul un lichid albastru din pahar, animalul privea cu jind la canidele din parc care zburdau în voie prin iarbă. Genul de oameni care umplu acest tip de terase au foarte multe în comun din punct de veder fizic şi comportamental, nu numai social. Una dintre piesele de vestimentaţie, după caz, pantalonii, fusta, cămaşa sau tricolul, trebuie să fie albă. Telefoanele mobile de ultimă generaţie sunt ţinute la vedere. Ochelarii de soare sunt în permanenţă pe ochi chiar dacă la ora 20.00 soarele este de ceva vreme apus şi nu mai reprezintă o problemă. De regulă stau tolăniţi pe fotolii, cu un aer sictirit şi folosec doar jumătate de gură pentru a rosti cuvinte. Obligatoriu, toate fetele sunt trecute cel puţin odată pe la solar.
În seara despre care vorbeam, a avut loc o ciocnire între cele două lumi vecine, dar atât de diferite. Pe terenul de fotbal era în plină desfăşurare un meci între două echipe a căror componenţi nu depăşeau vârsta de 15 ani. Un tip blonduţ şi mărunţel se lansează într-un atac şarjat către poarta adversă. Face un dribling, încă unul, îşi aşează mingea şi expediază o torpilă care loveşte transversala. Mingea prinde o traiectorie ciudată. Se înalţă vreo 7 metri, trece de gardul de plasă şi aterizează pe una din umbrelele albe.
Sub ubrelă, un umflat tuns periuţă, cu ochelari se soare pe ochi, e luat prin surprindere şi răstoarnă pe masă un pahar cu bere. Sub aceeaşi umbrelă se mai aflau domnişoara cu câinele, un alt burtos şi încă o pipiţă cu fustă foarte scurtă. Mingea transformată în proiectil a stârnit ceva panică pe terasă, dar mai ales la masa a cărei umbrelă a lovit-o. Pocitania de câine a început brusc să scoată nişte sunete despre care nu puteai decât să deduci că reprezintă un lătrat. Era o combinaţie de urlat cu schelălăit. Burtosul s-a pus pe înjurat iar pipiţa cu fusta prea scurtă a scos un ţipăt scurt după care a început să râdă ca proasta. Nici acum nu ştiu dacă umflatul a răsturnat paharul cu bere din cauza câinelui sau a sperieturii cauzate de impactul mingii cu umbrela. Cert este că după ce şi-a revenit din şoc a început şi el să înjure. Ceilalţi de pe terasă au început să râdă. Pe terenul de fotbal linişte. Nici unul dintre copii nu avea curajul să se ducă să recupereze mingea. Mărunţelul blond îşi face curaj, trece printr-o spărtură a gardului de sârmă şi se îndreaptă şovăitor către terasă. Umflatul e roşu de nervi. Se ridică de la masă şi cu mingea sub braţ îl aşteaptă pe inconştientul care i-a stricat seara. Nu o să insist asupra dialogului pentru că este lesne de închipuit. Dacă cineva s-ar gândi vreodată să facă un dincţionar de înjurături, categoric ar trebui să-l coopteze în colectivul redacţional şi pe umflatul de pe terasă. Totul s-a terminat cu o palmă după ceafă şi un şut în fund expediate mărunţelului blond drept pedeapsă că i-a făcut pe cei de pe terasă să râdă de el. În timp ce copilul se îndepărta cu mingea sub braţ, umflatul îi mai aruncă un ultim avertizment:
- Când sunt eu aici pe terasă, să nu vă mai prind că jucaţi fotbal că vă rup picioarele....Vă sparg...morţii mamii voastre...! Aţi auzit, băi?

Gata. Acum se putea aşeza să-şi comande o altă bere. Îşi „reperase” onoarea de bărbat adevărat. Copii nu au mai continuat meciul. Şi-au strâns lucrurile şi au plecat. Şi-au dat întânire peste o săptămână în celaşi loc cu speranţa că umflatul şi suita sa vor găsi un o altă terasă mult mai la modă, iar ei vor putea juca fotbal liniştişi.

miercuri, 29 iulie 2009

Trist, dar adevărat...Am avut dreptate!

La sfârşitul anului trecut scriam pe acest blog o serie de postări prin care îmi exprimam dezamăgirea faţă halul în care a ajuns presa din Braşov. Mă refer la presa scrisă...din motive pe care o se le expun cu altă ocazie. Când spuneam că ziaristul braşovean este frustrat, că a devenit un „reportofon ambulant” sau că presa este de „doi bani” – am primit o serie de mesaje de la foşti şi actuali ziarişti, care s-au simţit lezaţi, loviţi în amorul propriu. Cum de-mi permit să spun că ziarele din Braşov trăiesc exclusiv pe banii de la Consiliul Local şi cel Judeţean? Cin sunt eu să-mi dau cu părerea despre cât de bună sau rea este presa? Ba unii, mai radicali mi-au aruncat în faţă că sunt frustrat că nu apar în ziare!
La mai puţin de o jumătate de an de când scriam acele rânduri, un cotidian local – „Gazeta de Transilvania”- s-a închis. O scrisoare penibilă de adio în ultimul număr şi promisiunea că va reveni pe piaţă!
Un alt cotidian – „Transilvania Expres” – considerat de mulţi o construcţie solidă de presă este pe ducă. Oamenii îşi dau demisia pe capete, sătui să fie plătiţi cu nici 500 Ron pe lună, dar munciţi ca la un ziar cu pretenţii de lider de piaţă. De ce spuneau unii că TEX era o construcţie solidă!? Pentru că era lider de piaţă la vânzări conform datelor de audienţă BRAT. Toate celelalte cotidiene locale aveau vânzările zilnice la jumătate din cât vindea TEX. Pentru că avea propria tipografie! Pentru că avea propria reţea de distribuţie! Şi pentru că toată publicitatea intra în TEX, iar „firmiturile” le luau ceilalţi!
Monitorul Expre, Bună Ziua Braşov – alte două cotidiane care se zbat în aceeaşi găleată pentru supravieţuire.
Lăcomia şi lejeritatea au fost cele care au distrus presa scrisă din Braşov. E drept că lovitura de graţie au primit-o de la „Criză”, dar poate că lucrurile ar fi stat altfel dacă patronii de presă nu ar fi preferat să-şi umfle conturile fără bătaie de cap, devenind în schimb platforme de propagandă electorală pentru două instituţii publice: Primărie şi Consiliu Judeţean.
Au preferat să tranforme ziariştii în scribi care să reproducă în ziare orice grăire a autorităţilor sau a oamenilor politici. Au dispărut anchetele (idee devenită tabu în presa din Braşov). Nici cu reportajele nu şi-a mai bătut nimeni capul. Ce nevoie aveau ca ziarele lor să fie cumpărate, să crească vânzările, atâta timp cât banii le veneau direct şi sigur pentru simplul motiv că promovau realizările celor două instituţii publice! Ce mai conta piaţa liberă, concurenţa, conţinutul editorial? Trebuiau doar umplute nişte pagini ca omul de rând să aibă impresia că dă banii pe un ziar local, cu informaţii locale!
Gazeta de Transilvania a „murit” pentru că cineva de la Consilul Judeţean „a uitat” să le vireze vreo 900 de milioane de lei vechi. Şi-au scris necrologul, au pus lacătul şi au plecat acasă!
Cât de curând poate vom vedea aceeaşi reţetă şi în TEX! Bună Ziua Braşov face un balet pe sârmă încercând să nu-i supere nici pe Căncescu şi nici pe Scripcaru. Poate li se face milă şi le scapă ceva bani! Monitorul Expres este 100% la mâna primarului. Devenit ziar de casă al PDL, MEX supravieţuieşte doar prin bunăvoinţa liderului pedelist. Când nu va mai avea nevoie de un ziar sau când nu va mai putea pompa bani publici în el, va fi trecut la categoria balast.

P.S. Intenţionat nu am spus nici un cuvânt despre „Braşovul Tău” şi despre „Adevărul de seară”. Fac parte dintr-o altă categorie, din punctul meu de vedere, şi obiectul unei discuţii separate. La fel ca şi televiziunile locale!

marți, 28 iulie 2009

Mai actuale ca niciodată...

Vai, ce frumos...viitorul luminos...li se arată celor idioţi...
Deci fi supus, faţă de cel mai sus pus...
Nu uita că ţara te vrea prost...






duminică, 26 iulie 2009

Un sistem perfect

- Pinguinul!Eşti pe recepţie? Răspunde Pinguinul!
- Da, sunt pe recepţie! Sunt ceva interferenţe, dar vă aud! Comunicaţi!
- Aici Leul de Mare! Aţi ajuns în dispozitiv! Comunicaţi!
- Recepţionat! În 2 minute şi 30 de secunde suntem acolo! Comunicaţi!
- Recepţionat! Fiţi foarte atenţi!

- Nevăstuica! Care este situaţia la voi? Comunicaţi!
- Recepţionat! Suntem în misiune patrulare pe fosta Republici! Momentan ne aflăm în dreptul imobilului cu nr. 24! Comunicaţi!
- Atenţie sporită, Nevăstuică! Pot apărea de oriunde! Ochii în patru şi fiţi gata de intervenţie! Comunicaţi!
- Recepţionat! S-a înţeles Leule de Mare!

Mai trebuia să primească raportul unei singure echipe. Se uită la ceas. Peste nici o oră poate pleca în sfârşit acasă. Dacă totul este în regulă, va întocmi repede raportul de tură şi gata încă o zi de muncă. „Supremului personal”, aşa erau făcute formularele speciale care trebuiau să ajungă la el. „...ziua de 24 s-a încheiat fără nici un incident. Elementele perturbatoare sau diversioniste, asmuţite de duşmanii domniei voastre, nu şi-au făcut apariţia....”. Erau formulări standard pe care i-a luat cam mult să le înveţe.

- Leu de Mare! Aici Piţigoiul! Mă auzi!
- Recepţie, Piţigoiule! Aici Leul de Mare! Comunicaţi!
- Avem informaţii că se pregăteşte un atac. Comunicaţi!
- Pinguinul! Sunteţi siguri! Comunicaţi!
- Leul de Mare! Informaţia este 100% sigură. În 15 minute suspectul va fi în zona A, conform protocului I – 23, din 23.07!
- Rămâneţi pe poziţie până la noi ordine!

S-a dus naibii după-amiaza lui liniştită. Parcă nu-i mai satură Dumnezeu, îşi spune în sinea lui. Ăstuia ce nu i-o mai fi convenind. Pe cel cu ciolanele l-a potolit repede. Abia a aşteptat să se semneze Decretul nr.2. L-au umflat în plină zi. De faţă cu o grămadă de lume – aşa ca să le fie învăţătură de minte. I-au făcut praf pancardele, l-au înghesuit în duba cu geamuri fumurii, iar până la Ospiciu l-au bătut bine ca să-i ţină minte. Au trecut 10 ani de atunci.

- Şobolanul! Cârtiţa! Cocostârcul! Recepţie! Urgent! Recepţie!
- Comunicaţi, Leul de Mare!
- În şase minte să fiţi în zona A, indicativ I – 23 din 23.07. Avem protocol de grad zero. Informaţiile ne spun că se pregăteşte un atac. Recepţionat?
- Recepţionat! Suntem pe drum. În şase minute suntem acolo! Comunicaţi!
- Securizaţi perimetrul, identificaţi suspectul şi anihilaţi-l!
- Recepţionat!

Şi-a adus aminte că a mai fost unul. Tot în urmă cu ceva ani. Avea o problemă cu o bucată de pământ peste care se construise un drum. Nu-şi mai aducea aminte numele lui, dar parcă vede şi azi cum bloca tot timpul şoseaca sub pretext că era bucata lui de pământ. Niciodată nu i-au plăcut genul ăsta de oameni. De ce trebuie să facă tot timpul circ pentru orice nimicuri?! Îl urmărea de mult şi aştepta ocazia să-l pună la punct. Decretul nr.2, la paragraful nr.1 spunea foarte clar: „Cei care protestează nejustificat sunt reţinuţi şi prezentaţi în faţa completului de judecată care în cel mult 60 de minute pronunţă sentinţa: internarea în Opiciu sau detenţia. Perioada de internare sau detenţie se stabileşte la o dată ulterioară.” Clar şi răspincat. Fără complicaţii, fără bătăi de cap, fără drumuri blocate...Celui cu drumul i-au dat deteţie. Nici până acum nu s-au pronunţat cât mai are de stat în puşcărie.

- Leul de Mare! Recepţie! Aici Şobolanul! Suntem în dispozitiv! Comunicaţi!
- Recepţionat! Foarte bine Şobolanul! Eşti ochii şi urechile mele. Cârtiţa şi Cocostârcul?
- Sunt toţi în dispozitiv! Este linişte, iar evenimentul se desfăşoară conform programului! Supremul este în formă azi!
- Lasă glumele Şobolanule! Ochii în patru că dacă se întâmplă ceva ne-am ras!
- Recepţionat!


- Recepţie Leul de Mare! Cod zero! Repet! Cod zero!
- Raportează Şobolanule!
- Suspectul a fost identificat la mai puţin de 30 de metri de Suprem! Repet! La mai puţin de 30 de metri!
- Acţionaţi conform protocolului! Anihilaţi-l fără somaţie!
- Recepţionat!....Se deplasează spre tine Cocostârcule! Cârtiţa ...înaintaţi prin dreapta!
- Aici Leul de Mare! Către toate unităţile! Doborâţi suspectul în cel mai scurt timp!
- Recepţionat! Se mişcă...vrea să ridice cela deasupra capului....e o pancardă....
- Mai repede... mama dracului de treabă....Aici Leul de Mare! Mai repede....adunătură de incompetenţi....Dacă îl vede Supremul .... direct încărcători descărcători la rampa de gunoi ajungem....
- Recepţie! Aici Şobolnaul! Îl am în vizor! Sunt la mai puţin de doi metri! Are două pancarde pregătite!
- Doboară-l!
- E prea multă lume în jur! E cam riscant! Ar putea rezulta victime colaterale!
- Doboară-l...ACUM!


Braşov, anul 2020. În urmă cu 10 ani, primarul ales a desfiinţat printr-un decret consiliul local, a scos în ilegalitate toate formaţiunile politice şi s-a autoproclamat primar pe viaţă şi „tatăl tuturor braşovenilor”. Un al doilea decret, semnat în aceeaşi zi, interzice orice formă de protest la adresa primarului şi a acţiunilor sale. Critica este considerată un act de sabotaj, iar sentinţa este necruţătoare. Internarea la Ospiciu sau detenţia. Nu se mai pierde vremea cu procese complicate, procedură sau alte aspecte care pot face scăpaţi infractorii. În cel mult 120 de minute suspecţii sunt judecaţi şi condamnaţi.
Presa a fost desfiinţată. Un singur ziar şi un singur pot de televiziune au fost permise. Suficient pentru a transmite informări despre realizări şi planuri. Munca voluntară este obligatorie. Cine nu se supune este considerat trădător şi sabotor şi este judecat ca atare. Toate cheltuielile legate de proces plus cele considerate prejudiciu de imagine sunt imputate familiei condamnatului. Un sistem perfect. Construit minuţios de Suprem încă de pe vremea democraţiei, perioadă în care trebuia să se zabată pentru voturi, să suporte critici şi chiar proteste de stradă.

vineri, 24 iulie 2009

Sincere felicitări poliţiei din Braşov

Joi Poliţia l-a arestat pe cel de-al doilea protestatar celebru al Braşovului, Ladislau Vankay. L-au luat pe sus şi după ce l-au ţinut la fezandat 24 de ore la beci, s-au prezentat urgent cu împricinatul în faţa judecătorilor. Odiosul criminal a primit, în doi timpi şi trei mişcări, un mandat de arestare pesteu 10 zile. Aşa, ca să stea la zdup, să-şi mai răcorească minţile pe canicula asta. Este justă, dreaptă şi obiectivă decizia judecătorilor atâta timp cât pericolul social pe care îl reprezintă Vnakay este evident. Bravo! Felicitări Poliţiei Române! Felicitări Poliţiei din Braşov care a reuşit după îndelungate eforturi şi muncă asiduă să anihileze elementul perturbator din oraşul nostru, cel care băgase spaima în femei, copii şi bătrâni.

Acum, odată cu îndeplinirea acestei misiuni aşteptăm din partea conducerii Inspectoratului Judeţean de Poliţie Braşov şi a procurorilor, răspunsul la următoarele întrebări:

Când va fi identificat, prins şi condamnat pe baza unor dovezi incontestabile, ucigaşul farmacistelor?
Când vor fi prinşi, identificaţi şi condamnaţi ucigaşii bătrânilor din Şirnea?
De ce Gorbunov, dat în urmărire gelerală, umbla liber prin Braşov şi îşi făcea veacul chiar sub nasul poliţiştilor?
De ce a fost nevoie să se comită un un jaf armat,soldat cu moartea a două persoane, pentru ca Gorbunov să fie prins?
De ce nu este identificat, prins şi condamnat autorul dublei crime de la casa de schimb valutar?
Când va fi identificat, prins şi condamnat autorul tentativei de jaf de la sediul BRD de pe Calea Bucureşti?
Când va fi identificat, prins şi condamnat presupusul ucigaş al Elodiei Ghinescu?

Şi mai am o întrebare pentru intangibilii magistragi braşoveni:

De ce un cetăţean acuzat zilele trecute că a snopit în bătaie doi poliţişti şi un jandarm se plimbă liber prin oraş, iar Vankay este reţinut 10 zile?

miercuri, 22 iulie 2009

Intersecţia

65, 64, 63 ...este roşu. Mai sunt 60 de secundă până se face verde la semafor. Este ora 8.30 dimineaţa. Intersecţia este un adevărat furnicar. Maşini aliniate în coloane îşi aşteaptă rândul la culoarea verde. Unii şoferi sunt nervoşi. Claxonează şi dau din mâini. Probabil că sunt grăbiţi. La trecerea de pietoni, un grup aştepată ca omuleţul verde să se aprindă. Un bărbat face un pas pe carosabil. Probabil că şi el este grăbit. O maşină vişinie trece milimetric pe lângă el. Aproape că îl acroşează cu oglinda din dreapta. Bărbatul îl înjură pe şofer şi ridică mâna ameninţător. E foarte nervos de dimineaţă.
De pe bulevardul cu care ne intersectăm se aude o salvare. Intră cu viteză în intersecţie, virează la stânga şi e cât pe ce să izbească în plin un autobuz care nu i-a dat prioritate. Se face verde pentru pietoni şi oamenii năvălesc pe zebră grăbiţi să ajungă pe partea cealaltă a drumului. O bătrână cu un baston şi o sacoşă face tot ce poate pentru a trece cât mai este verde. În zadar. Pe la jumătatea drumului omuleţul de pe panou devine roşu. Bătrâna continuă să înainteze cu paşi mici şi obosiţi. Şoferul unui Mercedes GL negru cu geamuri fumurii frânează brusc. Scoate capul pe geam şi din spatele unor ochelari de soare îi strigă să se grăbească. Nu are timp să stea după ea.
34, 33, 32 ...Pe blocul turn din dreapta nişte alpinişti suspendaţi la 30 de metri montează un panou publicitar. Toate blocurile din intersecţie au astfel de „decoraţiuni”. Stai la semafor şi citeşti despre mezeluri, maşini de tuns iarba, cum să te tratezi de hemoroizi, bere, bulion şi multe alte aspecte foarte importante şi necesare în viaţa cotidiană.
O mamă grăbită trage după ea un ţânc de vreo 4 ani cu un rucsăcel în spate. Precis că-l duce la grădiniţă. Puştiul alerga pentru a putea ţine pasul cu mama. Probabil că era grăbită. Doi puradei fac slalom printre maşini. Sunt descuţi, murdari şi cerşesc. Câteodată primesc bani, alteori înjurături. Un gunoier cu vestă reflectorizantă înarmat cu o mătură din nuiele, lopată şi o pubelă pe roţi adună mizeriile de pe marginea drumului. Pe banda din dreapta, trei maşini mai în spate, dintr-o Dacia 1300, ciupită de rugină pe la aripi, răzbate o melodie a lui Florin Salam care le face în ciudă duşmanilor şi le promite că nu se lasă doborât. Un bătrânel îmbrăcat într-un costum gri demodat, cu cămaşă albă , cravată şi pălărie se plimbă încet pe trotuar. Din când în când se opreşte şi urmăreşte fie maşinile care trec, fie alţi oameni care trec cu paşi repezi pe lângă el. Nu pare deloc grăbit.
3, 2, 1 ... verde. Dau drumul la ambreiaj, apăs acceleraţia şi plec în viteză. Sunt cam grăbit.

marți, 21 iulie 2009

Politica în faţa porţii

Într-o localitate de lângă Braşov, zilele trecute, într-o seară, după ce a trecut canicula, nişte cetăţeni stau la taifas. Evident despre politică şi politici. Şi-au terminat treburile zilnice şi acum se răcoresc la o ţigară şi o bârfă. Nici unul nu bea alcool. Curios, ar fi de părere unii.
Ajung în dreptul lor şi, aşa cum cere buna cuviinţă de la ţară, dau „bună seara”. Sunt vreo patru bărbaţi. Trei mai tineri, de vreo 35 – 40 de ani şi unul mai bătrân, la 60 de ani. Bătrânul este tatăl a doi dintre ei.
- Ce mai faci măi Răzvane?, mă întreabă bătrânul. Stă aşezat pe un bolovan, lângă poartă. Restul stau în picioare în jurul lui.
- Nimic deosebit, îi răspund, nu pentru că nu vroiam să le dau detalii, dar în mod sigur urma şi o altă întrebare mult mai interesantă decât prima.
- Ce mai e cu politica asta?, mă interoghează bătrânul când mă apropii.
Eram sigur că acesta era scopul primei întrebări. A fost un atac de tip „fishing”.
- Ce să fie...matale nu vezi la televizor..., încerc să evit un răspuns concret.
Bătrânul zâmbeşte şmechereşte şi le face cu ochiul celorlalţi.
- Lasă ce e la televizor....spune-ne tu, că tu eşti acolo în miezul problemei.
Oamenii cunosc foarte bine activitatea mea politică şi era evident că vor să audă părerea mea despre cele mai fierbinţi subiecte.
Bătrânul îşi aprinde o ţigară. Fac şi eu acelaşi lucru.
- Ce părere ai despre ministra asta de la Sport...madam Ridzi – Pidzii...? Să nu ştie ea ce s-a făcut cu banii!?
- Poate n-a ştiut..., spun eu pentru a vedea mai întâi unde ocheşte bătrânul.
- Ei nu a şiut...dar toţi sunt nişte hoţi. S-au zbătut să intre în Guvern ca să fure cât mai mult...
Dă a lehamite din mână şi le face iar cu ochiul celorlalţi care urmăreau tehnica bătrânului de a mă întoarce pe toate feţele.
- Domnule...dacă a greşit, sunt perfect de acord să plătească. Indiferent de la ce partid este...Dar la Ridzi problema era că este foarte arogantă...., îi expediez eu răspunsul neutru.
- Exact, spune unul dintre ceilalţi trei dând aprobator din cap. Foarte arogantă şi se comportă ca o ţaţă.
După ce am tranşat problema ministrului Ridzi, trecem la subiectul următor. De data aceasta, cel care pune întrebarea este unul din băieţii bătrânului.
- Da’...ce crezi mai iese Băsescu?
- E greu de spus..., nu vreu să dau din prima un răspuns tranşant.
- Tot el iese, zice foarte sigur pe el bătrânul. Păi cine să iasă dacă nu el!? Crin Antonescu?!
E clar, zic în gândul meu, m-au luat la foc încrucişat. Ripostez ferm.
- Geoană...cine altul! E singurul care are şanse...Dacă intră în turul doi cu Băsescu are şanse mari să-l bată. S-a cam săturat şi lumea de atâta scandal.
Bătrânul nu e deacord cu mine. Dă din cap trăgând din ţigară.
- Eu unul m-am săturat de el. Să nu-l mai văd!
Sunt oarecum surprins că am un aliat. Este celălalt participant la discuţie care nu are nici un grad de rudenie cu bătrânul. Raportul este de trei la doi. E bine că nu sunt chiar singur.
Bătrânul azvârle chiştocul în rigola de pe marginea drumului şi concluzionează:
- Depinde cum votează peneleul în turul doi.
Nu pot să nu mă gândesc că are oarecare dreptate.
- Dar cu criza asta mai mişcă ceva în Braşov? Sau e mort totul?, mă întreabă unul dintre băieţi îngropând subiectul alegerilor prezidenţiale.
- Mege prost totul...nu sunt bani pe piaţă...e cam blocat peste tot, îi răspund.
- Toţi vor doar să câştige. De aia merge aşa de rău, spune celălalt băiat al bătrânului care până atunci nu a scos nici o vorbă. Pai să-ţi dau un exemplu...dacă te duci şi cumperi apa plată din Selgros, e 2 lei şi ceva bidonul de doi litri. Dacă te duci să o iei de la noi de la alimentară, de pe strada principală este 4 lei, iar de la barul din colţ este 6 lei. Păi cum să le mearga afacerea....Nu vor decât să te fure şi să câştige ei mai mult..
Încerc să –i explic cum stă treaba cu costurile de transport şi cu faptul că cine îşi deschide un magazin vrea să câştige nu să facă acte de binefacere. Şi mai ales că oricine are libertatea să cumpere de unde doreşte.
Mă plezneşte cu un argument pentru care, dacă ar fi fost să dau un răspuns, ar fi însemnat să intru în nişte chestiuni mult prea complicate. Şi nu cred că ar fi avut nici un rezultat. Mă mulţumesc să ridic din umeri.
- Dar pe vremea lui Ceauşescu cum era? Şi atunci preţurile erau puţin diferite de la magazin la magazin, dar nu chiar aşa...Ăştia vor să tragă şi pielea de pe noi...
Cine erau „ăştia”? Nu puteam decât să bănuiesc. „Ăştia” diferă de la caz la caz. Câteodată sunt patronii, alteori sunt guvernanţii şi uneori primarul cu funcţionarii de la Primărie.
Mai schimbăm două – trei vorbe despre vreme, subiect absolut obligatoriu la ţară, îmi iau „la revedere” şi îmi văd de drum. În mai puţin de o jumătate de oră am bifat toate subiectele aflate la ordinea zilei. Ne-am făcut datoria de români.

miercuri, 8 iulie 2009

Alchimia americană

Am crezut că mă pot abţine să scriu câteva rânduri despre Michael Jackson şi recunosc că nu aş scrie nimic dacă nu ar fi murit. Mai bine de o săptămână urmăresc pandemia „MJ” care a cuprins întreg globul cu punctul culminant de marţi seara când evenimentul atins cote maxime din punct de vedere mediatic.
Dacă este să mă refer strict la spectacolul de comemorare, am avut un exemplu foarte elocvent despre ceea ce înseamnă organizare ca la carte. Totul a mers strună, ca un mecanism foarte sofisticat căruia nu-i este permisă nici cea mai mică eroare. În mai puţin de o săptămână americanii din LA au pus la punct spectacolul omagial, au organizat o tombolă mondială pentru 11.000 de oameni, au mobilizat 3000 de poliţişti, au blocat o autostradă şi multe altele. Nu a existat nici cea mai mică greşeală. Nu a fost omis nici un amănunt. Gesturile familiei, afecţiunea bunicii pentru cei trei nepoţi, lacrimile stoarse de fraţi, cadrele filmate în timpul spectacolului sau ordinea vorbitorilor. Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării. Şi a ieşit perfect. Un eveniment pus la punct de nişte americani despre care europenilor (şi în special românilor) le place să spună că sunt „idioţi”, „îndobitociţi de atâta muncă”, „inculţi” şi cei mai mulţi „proşti” şi „prostiţi”. Poate că inculţii ăştia de americani ar trebui contactaţi să ne organizeze şi nouă vreo două trei festivaluri „Cerbul de Aur”.
Pe de altă parte este de remarcat că singura pată de culoare – albă- printre cântăreţi a fost John Mayer. Iar dintre vorbitori Brooke Shields. În rest doar cetăţeni de culoare. Se desprind două concluzii posibile. Fie familia Jackson este atât de rasistă încât a dorit să dovedească întregii lumi supremaţia negrilor în SUA. Fie aceeaşi familie a dorită să execute o directă în mecla societăţii albilor americani din cauza cărora Michael Jackson a fost nevoită să se decoloreze chimic. Nu cred că vom şti cu certitudine niciodată.
Moartea lui Michael Jackson ne-a mai arătat încă odată, dacă mai era nevoie, că maşinăria americană de a transforma în show orice, se perfecţionează continuu. De la alegerea preşedintelui până la moartea unei vedete, totul este un show mondial care produce bani mulţi. Alchimia americană a creat homunculus (omul artificial) în persoana lui Michael Jackson şi a reuşit să transforme elemenetele de bază ale naturii umane (bucurie, tristeţe, mândrie, extaz) în aur.
În altă ordine de idei este foarte clar că defunctul Michael Jackson a fost mult mai popular, mai iubit şi idolatrizat decât oricare dintre predecesorii săi. Şi nu atât de mult datorită performanţelor sale muzicale, cât globalizării, informatizării, a modului de dispersare a informaţiei, a vitezei cu care aceasta se transmite, indiferent sub ce formă. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă pe un stadion umplut până la refuz cu 50.000 de fanatici, Michael Jackson s-ar fi apucat, înainte, în timpul sau după concert, să predice? S-ar fi născut o nouă religie? Ar intrat in compania selectă a lui Moise, Isus sau Mahomed? Nu am nici cea mai vagă idee.