Recent Posts

luni, 8 decembrie 2008

Terapie prin cumpărături

Ca orice braşovean destoinic şi cu un dezvoltat patriotism local îmi fac frecvent cumpărăturile în marile economate ale oraşului. Zilele trecute, am respectat tradiţia şi am descins cu nevasta şi copilul în unul din magazine. Evident că problemele au început încă înainte de a ajunge în parcare.

Se pare că cel puţin jumătate din oraş îşi petrece timpul printre rafturile supermaketuluii pentru că am stat mai bine 15 minute la semafor. Toţi mormolocii care cu greu deosebesc frâna de ambreiaj s-au găsit să meragă cu maşinile la cumpărături. Am intrat în parcare deja iritat. După îndelungi căutări am identificat un loc, mai aproape de intrare, pentru care era să mă iau de gât cu un altul care pusese ochii pe el. Până la urmă a cedat.
Îmi iau un coş şi când ajung cu el la intrare constat că este stricat şi merge strâmb. Evident că mă întorc să-l schimb şi pun ochii pe unul care avea roţile schimbate. Dau să introduc banul, când o babă sprintenă bagă fisa înaintea mea şi-mi suflă coşul de sub nas. Nu zic nimic – e vina mea, nu am fost suficient de rapid.

Încă de la uşile glisante ale magazinului îmi dau seama de dimensiunea aglomeraţiei din interior. Trag aer în piept şi pornesc cu curaj. Ajung cu greu la rafturile cu articole pentru copii. Nu am nici o şansă să pătrund cu coşul lângă produse aşa că opresc pe culoarul principal. Sarcina de a aduce cele necesare îi revine nevestii. Dar nici mie nu mi-a fost uşor acolo unde am rămas. Un disperat vine din spate şi îmi arde una peste glezne. Mă uit la el şi aştept scuzele de rigoare. Probabil că privirea mea nu a fost foarte convingătoare pentru că omul se uită la mine mirat şi trece mai departe. Nu apuc să-mi revin din uimire că din dreapta simt un ghiont. Întorc capul si mă pomenesc nas în nas cu o femeie care se uita fascinată la un stand cu bluze la reducere. Nici nu se uită la mine, dar măcar bânguie un „pardon”.

Pornim mai departe şi ajungem după vreo jumătate de oră la sectorul legume-fructe. Iniţial am avut senzaţia că s-au reunit muncitorii de la Roman în intersecţia de la Poienelor, când l-au luat la şuturi pe Decebal Traian Remeş. După ce am pus în pungi banane, portocale, morcovi şi ardei am încercat să le cântărim. La cântare, o coadă ca la moşatele Sf. Andrei. Şi nici măcar nu erau dozatoare cu aghiasmă. Terminăm şi aici. Pornim mai departe şi nevastă-mea se strecoară până la rafturile cu lactate. Pornesc în urmărirea ei. Observ un culoar liber, mă opintesc în coş şi îi fac vânt pe acolo. Cu coada ochiului observ un hăbăuc care văzuse şi el un alt culoar ce se intersecta cu al meu. În ultimul moment virez brusc stânga, evit impactul, dar trântesc coşul direct în frigiderul cu pui congelaţi. Hăbăucul îşi continuă drumul nestingherit, dar nu pentru mult timp pentru că blochează la stadurile cu dulciuri.

Am pierdut culoarul, aşa că mă întorc şi încep să scrutez mulţimea pentru a-mi dibui nevasta. O văd tot la lactate încercând să răzbată până la mine cu nişte iaurturi în mână. Purcedem către mezeluri. În trecere observ că puhoiul de oameni s-a mutat la sectorul cu mâncare gătită. Se buluceau şi se înghiontau de parcă ar fi făcut foame trei zile şi trei nopţi.
Cumpărăm mezeluri, întorc cu greu coşul şi pornesc către faturile cu pâine, ultima oprire înainte de supliciul suprem: coada de la casă. Nu fac doi metri, că o tâmpită grasă şi urâtă, care se hlizea cu gura până la urechi, îşi urcă cele două tone de osânză direct pe degetele de la piciorul meu stâng. Scot un „Au!” scurt. Batoza se întoarce la mine şi, dezvelindu-şi caninii galbeni, îmi aruncă „Mă scuzaţi!” se întoarce hohotind şi îşi continuă drumul. Simt că nu mă mai ţin nervii. Îmi vine să pun mâna pe bidonul de apă minerală şi să o trăznesc pe grăsană direct în moalele capului. Nu regurg la această măsură, nu pentru că nu mi-ar fi făcut plăcere, dar nu vroiam să mai pierd timp.

La casa de marcat am dat peste o împleticită care se mişca de parcă avea încheieturile ruginite. Într-o jumătate de oră am reuşit să plătim produsele din coş, iar peste altă jumătate de oră părăseam şi parcarea magazinului care se umpluse şi mai tare în cele două – trei ore pe care le petrecusem în Carrefour.

7 comentarii:

Anonim spunea...

Pai normal trebuia sa mergi la 08,30 sa vezi atunci ce liber e ... nu esti decat tu si jumatate de parcare ... fata in fata cu rafturile pline ... de produsele ramase de aseara ... alea pe care din intamplare tu si restul le vreti se pun pe raft dupa 10,00 ... adica pe la 12,00 ...

Ovidiu Eftimie spunea...

Criză economică monşer... Nu-ncapi de oameni prin magazine

flavius spunea...

Super Razvan... De genul ăsta de texte avem nevoie în vremurile astea... dincolo de încrîncenările politice, de crize, de guverne... Hazul de necaz e un bun pansament pentru tot ce sintem nevoiti sa traim... :)

blogu`lu`sebeni spunea...

mda, acum ca povestesti tu, pare amuzant. nu e la fel, insa, atunci cand mi se intampla mie toate astea. esti tare,frate. sa ne mai dai astfel de povestioare.

razvan popa spunea...

@Anonim

La ora 8.30 am prostul obicei de a fi la serviuciu, de unde plec, tot după un obicei cam bizar, pe la ora 16.00

Anonim spunea...

Duminica la 8,30 !

O๑n๑ spunea...

Uite d-asta urasc eu cu atata inversunare hypermarket-urile... Am avut si eu un post pe blog despre shopping-ul de dinaintea Craciunului, in contextul asa-zisei "crize mondiale", insa tu ai surprins "actiunea" mai detaliat:))