Recent Posts

duminică, 31 mai 2009

Lecţia de „civilizaţie” germană

Într-o sâmbătă, pe când mă îndreptam spre casă de la muncă, mă opresc să cumpăr nişte prăjituri de la una dintre cele mai cunoscute şi apreciate cofetării din oraş – „La Vatra Ardealului”. Încă de la intrare mă lovesc de un zid uman, de parcă cineva construise o baricadă. Zarvă mare, îmbunzeală în faţa vitrinelor cu prăjituri, nu era ceva neobişnuit, dar parcă nici familiar nu mi se părea. Ascult mai atent ce se vorbea în jurul meu şi constat că nu înţeleg nimic. Vorbeau în germană. Cum cunoştinţele acumulate până acum nu îmi permit decât să identific limba vorbită de un popor, nu să o şi înţeleg, mi-am dat seama că reprezentanţii rasei ariane au descins în umilul nostru oraş. E drept că „armada” nu era chiar la prima tinereţe. Se poate spune că moşii şi babele vorbitoare de limba germană fugiseră din oraşele lor natale de frica unei doamne, înarmate cu o coasă, care-i cam căuta.
Îmi fac cu greu loc şi mă aşez disciplinat la coadă. Am avut ceva probleme să aflu unde se termina rândul având în vedere că toţi stăteau buluciţi în dreptul vânzătoarei. Aceasta din urmă avea şi ea o mare problemă. Nu înţelegea şi nu vorbea limba germană. Încerca să comunice cu o babă prin semne. După vreo 5 minute de gesticulat, de o trecuseră pe sărmana femeie toate transpiraţiile, iar nemţoaica mai avea puţin şi leşina, au ajuns la o înţelegere.
- Două capuccino!, strigă victorioasă vânzătoarea. Cine urmează?
În momentul imediat următor, patru moşi şi trei babe încep să explice ce doresc şi să gesticuleze. Vânzătoarea e năucă. Nu înţelege nimic. Se concentrează pe încasatul banilor pentru cele două capuccino. Bătrânele nemţoaice sunt cam nemulţumite de preţ şi tot comentează.
- Dar gratis nu vreţi!?, bombăne vânzătoarea.
Restul găştii de boşorogi face o hărmălaie de nedescris. Fiecare vrea să cumpere primul. Ba chiar se iau la ceartă pentru că o babă şi-a permis să se bage în faţă. Într-un colţ, la o masă, un moş, parte din acelaşi grup stă nefiresc de calm. Se uită le conaţionalii săi cum se luptă pentru prăjituri şi fursecuri, cu un rânjet idiot pe faţă. Pare puţin senil.
La o altă masă, cele două babe cu capuccino, îşi apind tacticoase câte un Marlboro Light. Se uită pe masă după o scrumieră. Evident că nu găsesc pentru că în cofetărie nu se fumează. Se întorc cu greu din cauza spondilozei, dar nici pe masa din spate nu e nici o scrumieră. În schimb, pe perete tronează un afiş mare cu semnul „Fumatul interzis”. Babele nu se sinchisesc şi continuă să fumeze tacticoase. Şi pentru că nu au scrumieră îşi scutură ţigările în farfuria de la capuccino.
Vigilentă vânzătoarea le observă, iese furioasă de după tejghea şi se duce ţintă la masa babelor.
- Madam....ce naiba...nu se fumează aici. Afară pe băncuţă dacă vreţi să fumaţi!
Nu ştiu dacă nemţoaicele au priceput vreun cuvânt, dar în mod cert limbajul nonverbal folosit de vânzătoare a fost explicit. Babele au ridicat din urmeri, au mai tras odată din ţigări după care le-au stins în farfurie.

luni, 25 mai 2009

SCRISOARE

Chiar dacă a fost postat pe mai toate blogurile, nu cred că este inutil să-l mai postez şi eu. Poate că textul este puţin patetic. După părerea mea, interpretarea cam teatrală – tocmai de aceea am ales varianta text, în locul clipului de pe youtube – poate fi eliminată citind textul „la rece”. Fiecare îi poate da orice conotaţie vrea şi îl duce mintea. În esenţă textul are un mesaj foarte puternic.


Noi am pierdut. Dar voi, voi mai aveti o sansa… Noi am fost fericiti ca am descoperit Coca-cola si bananele si am crezut ca daca noi citim, si ei vor citi. Si ca toti vom progresa si tara o sa aiba scapare. Noi ne-am inselat. Unii dintre noi au plecat de aici. Castiga bani acolo si tanjesc dupa orasul asta imputit. Voi insa, voi aveti o sansa. Voi, aveti sansa.
Nu va ganditi la furat. E calea cea mai simpla. Stiu ca ati aflat ca asa te imbogatesti. Daca ai pamant sau daca faci afaceri cu statul. Stiti voi ceva despre tva si cum ai putea sa-l furi, dar nu va e inca foarte clar. Nu asta e drumul. Cu cat se va fura mai mult, cu atat se va construi mai putin, iar copiii copiilor nostri vor mosteni un imperiu de cenusa. Sunteti tineri si totusi habar n-aveti ce inseamna un Bucuresti in care se circula normal. Daca voi habar n-aveti si daca Ei continua sa fure, ganditi-va la copiii nostri. Nu e nici o sansa.
Cititi. Cititi mult. Cititi tot ce va pica in mana. Nu-i mai ascultati doar pe profesori. Cititi orice, fara discernamant. Nimic nu e mai important ca lectura, acum. Apoi, cautati-va intre voi. Vedeti care cititi aceleasi lucruri si inhaitati-va. Numai in haita de oameni destepti o sa reusiti. Unul singur dintre voi va fi mancat. Zece insa, s-ar putea sa reusiti. Ganditi-va de pe acum sa-i inlocuiti. Timpul lor trebuie sa se termine. Trebuie sa-i dominati. Dar nu cu gandul ca veti fura mai mult ca ei. Asta e calea simpla care va va sufoca mostenitorii. Ce-o sa faceti cu milioanele intr-un oras mort? Ce-o sa cumparati, cu banii gramezi? La ce-ti foloseste un Lamborghini cand n-ai o autostrada? De ce sa ai o vila intr-un cartier sufocat de inundatii?
Nu va dusmaniti profesorii. Sunt oameni amarati, din ale caror drame puteti invata. Isi dau priceperea pe un salariu de nimic si va invata carte. Nu va bateti joc de ei. Au muncit, si nu e vina lor ca parintii vostri s-au descurcat mai bine. N-aveti nici un drept sa-i dispretuiti. Nu le sunteti superiori. Banii parintilor vostri nu va reprezinta. Va reprezinta doar ceea ce puteti scoate pe gura. Aveti grija ce scoateti pe gura. Vremea pumnului si a bodiguarzilor a trecut. O sa calatoriti, iar copiii francezi invata carte, englezii la fel. Va confruntati cu o lume care acum e mai deschisa decat oricand. Hotii de la putere nu sunt in stare sa va spuna cine este Delacroix sau Chagall. Nici Duchamp. Nu va pot spune care e influenta lui Schopenhauer in Sarmanul Dionis si nici de ce este Eminescu un romantic intarziat. Foarte putini o sa va spuna cine a pictat Cina cea de taina si de ce Visconti a ales romanul lui Thomas Mann ca sa faca un mare film. Ei vor sti doar sa va invete sa furati. Iar calea asta, mai devreme sau mai tarziu, se va infunda si ne va asfixia copiii.
Nu va mai luati dupa ziare. Nu dau doi bani pe generatia voastra, nu va dati seama? Pentru ei, cu cat sunteti mai prosti, cu atat le va fi mai usor sa va vanda orice cacat. Iar cacatul pe care il veti cumpara va fi obtinut de la prosti, platiti pe masura. Adica prost. Eleva porno este un exemplu. Nu cititi ziarele. Cititi cateva, cele care va informeaza. Nu marsati la orice promotie. Fiti mai selectivi.
Nu fumati iarba si nu va dati in cap cu alcool, cu orice pret. O sa le dati apa la moara incultilor si hotilor de la putere. Le va fi mai simplu sa va catalogheze drept o generatie de distrusi, iar banii destinati salvarii voastre, ii vor fura. E timp si pentru iarba, e timp si pentru tequilla. Acum insa trebuie sa invatati, pentru ca in curand nu va mai fi timp pentru asta, caci veti intra in viata adanc de tot, si e mai rau ca in jungla. Animalele au reguli nescrise. Oamenii au legi scrise.
Nu alergati dupa bani cu orice pret. Banii trebuie sa va fie doar mijloc, nu scop. Scopul vostru trebuie sa fie cunoasterea. Cu cat veti sti mai multe, cu atat veti fi mai inalti. Orice carte citita, orice lectie invatata, se vor aseza sub voi si va vor ridica deasupra celorlalti. Veti domina cu mintea. Nu e nimic mai frumos decat asta. Europa cumpara inteligenta. Romania nu cumpara nimic pentru ca hotii nu construiesc, hotii fura. Nu uitati ca va fura pe voi si asta trebuie sa va opreasca. O sa auziti toata viata de Napoleon si de Nicolae Titulescu, dar sigur copiii vostri nu vor sti cine a fost Emil Boc. Istoria o scriu cei care construiesc.
Sunteti tineri. Nu va ganditi ca sunteti slabi. Puterea voastra sta in curatenie. Sunteti curati, n-au apucat sa va manjeasca, dar daca dintre voi nu se vor ridica luptatorii, o sa va improaste cu noroiul strazilor pe care nu le-au reparat. Fiecare picatura de noroi sunt banii care n-au ajuns pe strada aia. Trebuie sa schimbati asta. Care e calea? Sa cititi. Literatura universala o sa va invete sa deosebiti Binele de Rau. Balzac, Stendhal, Dumas, Dostoievski, Dickens, Tolstoi, Goethe, toti deosebesc Binele de Rau. Din prezentul amaratei asteia de tari nu puteti invata Binele. Binele puteti fi voi. Si cu cat veti fi mai multi buni, cu atat veti sufoca raul. Nu e imposibil. Dati scrisoarea asta mai departe. Deveniti buni, mai buni, cei mai buni si raspanditi-va precum lacustele.
Nu-i invidiati pe oamenii cu bani. Nu va faceti modele din baietii de bani gata, din baietii de oras. Dupa treizeci si noua de ani le va ramane doar o lista lunga de femei. Or trofeele astea sunt trecatoare. Cand imbatranesti si trofeul tau va fi o baba. Dupa asta vine singuratatea. Voi aveti sansa sa lasati ceva in urma voastra. Banii nu sunt Calea. Priviti unde ne-a adus setea de bani.
Nu va resemnati, asta nu duce nicaieri. Capul plecat, sabia il taie. Protestati, luptati, protestati. Cu scop, insa. Nu degeaba, ca altfel se transforma in latrat. Invatati legile. Invatati-va drepturile. Atunci veti sti cand are cineva voie sa va legitimeze. Veti sti cum sa luptati, daca veti sti legile. Apoi o sa vedeti ca legile sunt proaste. Si veti intelege ca trebuie sa le schimbati. Pare greu si cere timp. Dar, Doamne, voi aveti timp si pentru voi nimic nu e greu. Voi nu intelegeti ca SUNTETI SCHIMBAREA? Daca voi lasati tara asta pe mana hotilor, atunci, de-abia copii vostri vor mai avea o sansa! Caci sansa vine o data la o generatie. Noi am pierdut. Cativa dintre noi, si nu suntem putini, va putem ajuta. Noi suntem Fomila si Setila, dar voi sunteti Harap-Alb. Alegeti dintre voi pe adevaratii lideri. Sa-i alegeti si sa nu-i invidiati. Lor le va fi cel mai greu. Vor avea gloria, dar si cosmarul. Vor fi salvatorii vostri, dar se vor pierde pe ei insisi. Liderii trebuie sa fie dintre voi. Si trebuie sa-i cautati de pe acum. Uitati-va unii la altii in fiecare zi si cautati-va capitanii. Altfel veti pieri o data cu noi. Si atunci portile libertatii ne vor fi inchise si EI vor castiga. Cine sunt ei? Stiti foarte bine. Ii vedeti in ziare, in fiecare zi.
Salvati-va! Salvati-ne! Este o singura cale! Lupta cunoasterii!! Si cand veti fi castigat lupta cunoasterii, de-abia atunci veti cunoaste sa luptati cu adevarat!!!
Nu va amagiti cu prezentul… Salvati-va in viitor. Noi am pierdut. Voi? Ce faceti?

miercuri, 20 mai 2009

Kronstadt este un orăşel din Germania

Nu ştiu excat din ce cauză, dar întotdeauna mi-au plăcut imaginile cu Braşovul vechi. Mă refer la „Braşovul de altă dată”, nu la cartierul cunoscut sub denumirea mai sus enunţată. Nu are nici o importanţă pentru mine dacă imaginile – fotografii, vederi sau desene – sunt din secolul XX sau din secolul XVIII. Au ceva care mă atrag. Îmi place să vad cum arătau pe atunci diferitele locaţii din oraş pe care le ştiu acum.
Zilele trecute, ca orice braşovean care se respectă, mă opresc la McDonald s pentru a băga în mine nişte „junkfood”. Unul dintre puţinele aspecte interesante din acest restaurant – cel de pe Republicii – este că au amenajat un salon care este decorat pe pereţi cu imagini tocmai din „Braşovul de altă dată”, pe care era scrisă doar denumirea în germană a oraşului - Kronstadt . Îmi iau tava cu hambuger şi cartofi prăjiţi şi mă aşez la una dintre mesele din salonul cu pricina. În timp ce-mi savuram prânzul şi contemplam pozele, la o altă masă se aşează doi băieţi. După aprecierea mea nu aveau mai mult de 18 ani. Probabil în ultimul an de liceu. Foarte bine îmbrăcaţi, cu haine asortate, după ultima modă şi cu frizuri trendy. Nu mai vorbesc despre telefoanele mobile de ultimă generaţie, cu atât de multe funcţii încât este foarte greu să memorezi tot ce pot face. Este mai simplu să ştii ce nu pot face.
Trecând peste acest amănunt, pot spune că tinerii nu făceau deloc notă discordantă cu vremurile şi ţara în care sălăşluiesc. Mi-a atras însă atenţia altceva. Unul dintre cei doi, un blonduţ cu ochelari fini şi coşuri pe faţă, observă între două îmbucături, imaginile de pe perete. Stă şi priveşte lung la tabloul care ilustra Piaţa Sfatului, la începutul acestui secol. În peisaj, este drept, nu apărea Casa Sfatului. Erau surprinse latura dispre Hirscher, actualul restaurant Cerbul, Restaurantul Chinezesc, etc. Era imortalizată şi activitatea de la acea vreme. Tarabele micilor comercianţi cu muşterii în jurul lor, trăsuri şi chiar câteva autovehicule de epocă.
După aproape un minut de privit, ridică din sprâncene şi mai muşcă odată din hamburger, fără să scoată un cuvânt. Îşi ridică din nou privirea către tablou. Celălalt june, foarte ocupat cu găsirea unei melodii adecvate pentru telefonul din dotare, îl întreabă ceva. Nu primeşte nici un răspuns. Repetă întrebarea, dar rezultatul este acelaşi.
- La ce te holbezi acolo!? Nu auzi ce zic?
- Încerc să-mi dau seama de unde e imaginea asta, răspunde celălalt fără să-şi ia ochii de la tablou. O fi din România, de la noi?
- Băi...eşti prost la cap...nu vezi ce scrie acolo? Kronstadt! E de undeva din Germania sau Austria! Ce zici de melodia asta? E super tare, nu?!
Ochelaristul stă câteva momente, soarbe zgomotos din pahar, plescăie de două ori şi concluzionează:
- Da! Ai dreptate...cum naiba nu mi-am dat seama! Cred că e mai degrabă un orăşel din Germania. E mişto, mi-ar fi plăcut să trăiesc pe vremea aia. Ar fi fost beton!
Se concentrează din nou asupra paharului de suc şi începe să treacă în revistă, pentru întreg auditoriul, melodiile „bengoase” din telefon.

luni, 18 mai 2009

Fabulă

A fost odată un Urs care era stăpân peste un Luminiş din Pădure. Toate animalele din zonă îi ştiau de frică. Era suficient de puternic pentru a face cam tot ce vroia făra ca cineva să-i ceară socoteală. Doar Lupul, destul de tânăr şi rebel, avea curajul sau inconştienţa, de a-l mai sâcâi câteodată cu remarcile sale.
Într-o dimineaţă, la Lup s-a prezentat Jderul cu un mesaj din partea Ursului. De fapt era mai mult o ofertă financiară foarte atractivă. Indecis şi neîncrezător, Lupul a luat imediat legătura cu Vulpea. Aceasta se afla în slujba Ursului, dar se zvonea prin Luminiş că este pe picior de plecare din cauza unor neînţelegeri. „Grijă mare cu el. E foarte viclean, chiar dacă nu pare”, l-a avertizat Vulpea pe Lup. „Cu oferta asta vrea de fapt să-şi elimine un critic. Nu-i plac cei care îl critică şi vrea tot timpul lângă el unul care să-l aprobe necondiţionat. Eu de aia plec”, a mai completat Vulpea după care s-a făcut nevăzută pe cărarea spre un alt Luminiş.
În cele din urmă Lupul a acceptat oferta Ursului şi s-a prezentat la lucru în Bârlogul acestuia. Treaba lui era să aibă grijă ca nimeni să nu-l atace pe el personal sau Bârlogul, iar dacă o face, să i se răspundă pe măsură. Zis şi făcut. Timpul trecea repede, Ursul era mulţumit de prestaţiile Lupului, iar Lupul era mulţumit de remuneraţia primită. Odată cu trecerea vremii Ursul a căpătat încredere în Lup, care l-a rândul său s-a dovedit fidel în momentele dificile. L-a apărat pe Urs necondiţionat, atunci când celelalte animale din preajma Bârlogului s-au ferit să o facă, chiar dacă nu a fost întotdeauna de acord cu el. Nu l-au interesat nici o clipă consecinţele pe termen lung.
În peisaj apare la un moment dat Dihorul. Un animal alunecos care face ce face şi se infiltrează şi el în Bârlog. Vrea să obţină o scorbură călduţă pentru el, iar în acest scop nu se dă în lături de la nimic. Prinde imediat slăbiciunea Ursului şi trece la treabă. Zi de zi se ţine scai de el. E pregătit tot timpul să-i înlăture din drum fruzele care îi pot îngreuna mersul sau vreo creangă rebelă care îl poate incomoda. În Bârlog îi curăţă cu perseverenţă scaieţii prinşi de blană şi exaltează de admiraţie atunci când Ursul mormăie o idee.
În urma unui proces complicat, întâlnit doar în pădurile seculare, Ursul este ales în conducerea executivă a Pădurii. Un succes extraordinar pentru întregul Luminiş. Conform obiceiului, Ursul a început să împartă scorburi şi vizuine pentru cei care au fost alături de el şi l-au ajutat. Ultimul venit în echipă, a fost şi primul servit. Dihorul a obţinut ce a cerut. O scorbură interesantă şi foarte atractivă. Au urmat şi alţii. O vizuină pentru Raton, alta pentru Bursuc. Chiar şi Ariciul a primit ceva. Piţigoiul, Iepurele şi Huhurezul erau şi ei pe listă. Pentru Lup însă nimic. Este drept că nici nu a cerut, dar spera să nu fie nevoit să ceară. Viziunile şi scorburile începeau să se umple, iar pe măsura ce trecea timpul erau din ce în ce mai puţine disponibile.
Chiar dacă Lupul nu a cerut nimic, era evident că Ursul nu prea vroia să-i repartizeze şi lui o vizuină. Dintr-o dată Lupul nu mai corespundea criteriilor. Ba avea blana prea sură, ba urla la lună în momentele nepotrivite. I s-a reproşat chiar că s-a blazat şi nu mai raspunde atacurilor cu aceeaşi măsură. Într-un final, mai mult din obligaţie, ţinând cont de vremurile de altă dată, Ursul i-a repartizat şi Lupului o vizuină mai mică şi mai puţin încăpătoare decât a altora.
Morala...fiecare o interpretează după bunul plac!

luni, 11 mai 2009

De veghe în lanul cu lalele

Cred că toată lumea care nu a atins vârsta critică de 45 de ani are în faţă imaginea pensionariului român. Pensionarul este sfătos. Nu aprobă sub nici o formă această democraţie în care fiecare are libertatea de a muri de foame sau de a fi şomer. Este specialist în sisteme politice. Îl enervează cumplit tineretul şi nu ratează nici o ocazie de a aminti celor din jur că în tinereţile sale junii erau mult mai civilizaţi. Face adevărate crize de nervi când vede un băiat şi o fată care se pupă pe bancă. E pe cale să dea în atac de apoplexie dacă cineva îşi permite să calce spaţiul verde şi este capabil să-i răstignească pe puştii care au impertinenţa să-şi scape mingea în grădina din faţa geamului în care şi-a plantat ceapă şi ridichi.
Zilele trecute treceam pe Calea Bucureşti. Era o vreme destul de ploioasă şi nu puteam să nu admit că scuarul de pe mijlocul străzii, împodobit cu lalele de toate culorile, arată chiar foarte bine. Aceeaşi impresie bună o am şi pentru sensurile giratorii pline de flori. Pierdut aşa în contemplare observ o mişcare nefirească a unui cetăţean care făcea notă discordantă cu peisajul. Era unul dintre specimenele descrise mai sus. Îmbrăcat cu un parpalac de ploaie, costum şi cravată, iar în mâna dreaptă o umbrelă cu mâner încovoiat şi vârf metalic. Cetăţeanul, la o vârstă respectabilă, cu părul alb şi îneput de chelie, încerca să treacă strada, la nici 20 de metri de trecerea de pietoni. Tocmai acest lucru mi-a atras atenţia. După un slalom sprinten printre două taxiuri, pensionarul ajunge la scuarul înalt de vreo jumătate de metru. Cu o dexteritate bine exersată înfige vârful metalic al umbrelei la rădăcina unei lalele mov, o scoate din pământ şi îşi continuă traseul pe partea cealaltă a bulevardului. Planta smusă râmîne aruncată în locul unde cu câteva secunde înainte avea şi rădăcina.
Am crezut că este o greşeală şi din grabă a rupt laleaua. Nici pomeneală! Totul făcea parte dintr-un plan bine pus la punct. De pe partea cealaltă a bulevardului, pensionarul face cale întoarsă printre maşini şi repetă figura în urmă căreia îi mai cade victimă încă o lalea – tot mov. Aceeaşi schemă este pusă în practică pentru a treia oară, de data aceasta vizată fiind o floare de culoare roşie. La următoare trecere, omul adună florile smulse, le strânge în buchet şi, ajuns pe trotuar, se îndreaptă senin către trecerea de pietoni. Deşi nu venea nici o maşină aşteaptă să se facă verde la semafor traversează regulamentar şi îşi continuă drumul de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Promisiuni

De mai bine de două luni nu m-a mai tras inima să scriu pe blog. Nu pentru că am intrat într-o criză de idei şi nici pentru că nu mai am subiecte. În oraşul ăsta ponosit găseşti subiecte de scris şi daca nu reuşeşti să treci de colţul blocului. Pur şi simplu am găsit altceva de făcut care mi-a cam ocupat tot timpul, dar promit solemn...şi cu mâna pe inimă că de mâine voi posta din în mod regulat.
Mă rog, nu cred că aştepta nimeni să mă apuc eu din nou de scris...dar e mult mai uşor să faci promisiuni, decât să pui pe hârtie un text, fie el şi pentru blog.