Recent Posts

marți, 16 decembrie 2008

Isterie politico - mediatică

De câteva zile mă uit la televizor la Antena 3, Realitatea, ProTV şi Antena 1, la ultimele două la ştirile de la ora 19.00. Evident că urmăresc agitaţia, vânzoleala, negocierile şi declaraţiile liderilor politici care trec prin faţa camerelor de filmat cu nişte zâmbete pe faţă de parcă i-ar strânge pantofii. Silabisesc cu greu câteva cuvinte după care intră grăbiţi în biroul de negocieri. Presa stă cu orele în faţa uşilor capitonate, doar doar reuşeşte să smulgă vreo informaţie, alta decât cea oficială oferită în limbaj de lemn de politicienii care ies de la discuţii.

Tot felul de analişti, unii obosiţi şi plictisiţi, alţii scoşi de la naftalină îşi dau cu părerea despre ministere, primul ministru şi programul de guvernare. Unii dintre comentatori sunt extaziaţi, alţii sunt excitaţi, ba chiar erau unii printre ei care mai aveau puţin şi cădeau într-un extaz mistic. Se analizează cu foarte mare atenţie şi din toate perspectivele fiecare gest, surâs, ridicat din sprânceană şi privire. Se fac supoziţii şi scenarii. Unele apocaliptice, altele ceva mai ancorate în realitate.

„Dragă Stolo” ne spunea cu câteva zile în urmă că nu dă declaraţii pentru este ocupat şi s-a apucat de treabă. Aflăm apoi că s-a retras din fruntea guvernului – care nici măcar nu era constituit – pentru a lăsa locul unuia mai tânăr. A fost nominalizat junele Boc. O altă zi plină de acelaşi suspans mediatic în faţa căruia au pălit şi crimele de la ora cinci, şi criza mondială, şi războiul dintre Madga şi Tolea Ciumac. Aflăm şi oficial cine este noul premier.

O ştire din îndepărtatul Irak rupe tensiunea în care se află telespectatorul român. Un ziarist irakian a aruncat cu pantofii în celebrul George W. Bush. Dar ştirea nu rezistă prea mult în box office pentru că jurnaliştii de planton în faţa biroului preşedintelului senatului descoperă o hârtie compromiţătoare pe care premierul Boc o avea în mână. Bileţelul e fotografiat, postat pe ecranul televizorului, după care se declanşează avalanşa interpretărilor. Catrenele lui Nostradamus par a fi simple ghicitori pe lângă amploarea care este dată peticului de hârtie din mâna lui Boc pe care era scris, destul de caligrafic, Transporturi, Interne, Finanţe, Agriculturii. Ce a vrut să spună Boc? A transmis un mesaj poporului? Intenţionat a arătat hârtia! Nici măcar faptul că Gigi Becali şi-a cerut iertare în public tuturor celor cu care s-a spurcat sau dorinţa acestuia de a-l readuce pe Lăcătuş în locul lui Dorinel Munteanu, nu a putut să abată atenţia opiniei publice de la bileţelul lui Boc.

Nebunia şi isteria politico-mediatică va ajunge la cote maxime în cele câteva zile care au mai rămas până să aflăm care este componenţa guvernului. Dar să nu credeţi că se va termina totul. Nicidecum! Toată lumea va avea material de tocat cel puţin până în luna februarie a anului viitor când...vom vedea ce se mai întâmplă!

miercuri, 10 decembrie 2008

La spălătoria auto

Ieri am ajuns la capătul răbdării şi am decis că este timpul, după mai multe săptămâni de tergiversări, să-mi duc maşina la spălătorie. Era şi timpul pentru că nu prea mai semăna a autovehicol. Era mai degrabă o cocină pe patru roţi care trebuie alimentată de fiecare dată când se aprinde un bec roşu. Recunosc că am avut astfel de intenţii mârşave şi la sfârşitul săptămânii, dar când am văzut cozile de pe la spălătorii, am renunţat şi, aşa cum îmi este obiceiul, am amânat pentru o dată ulterioară.

După cum spuneam, ieri la spălătorie nu era nimeni. Am parcat maşina în locul de spălat, am plătit 23 de lei, mi-am aprins o ţigară şi urmăream cum jetul de apă dă jos cei 2 cm de noroi de pe caroserie. La un moment dat în incinta spălătoriei îşi face apariţia un tip de vreo 40 de ani. Nu foarte înalt, creţ şi cu mustaţă, se uită cu superioritate şi puţină scârbă la amărâţii care muncesc pe un salariu de nimic să cureţe maşini. Face câţiva paşi şi nimereşe cu pantofii de vinilim – imitaţie de piele de şarpe – într-o băltoacă. Trage o înjurătură, îşi ţine cu mîna ochelarii de soare, plasaţi în creştetul capului şi sare peste următoarea baltă. Se opreşte la unul dintre angajaţi, vorbeşte ceva cu el, gesticulează mult şi se uită cu lehamite la interlocutor. Iese din spălătorie şi după câteva momente revine la bordul unui Nissan X – Trial la fel de jegos ca şi Renault – ul meu. Se de jos din maşină, afişând aceeaşi mină importantă, şi îi spune băiatului că vrea să o cureţe şi în interior şi în exterior.
- Dar ăsta este gip!, spune băiatul de la spălătorie.
- Fugi măi de aici..., se apără importantul
- E gip domnule! Ce ...nu este 4X4?
- Păi este, dar doar atât. Are tot atâta tablă cât aia de acolo, şi arată cu sictir către maşina mea.
- Dacă eu vă spun că e gip...atunci e gip, insistă băiatul de la spălătorie.
- Jeep e firmă americană. Ăsta e Nissan şi e firmă japoneză, face celălalt pe interesantul.
- Haide domnule, e gip şi gata...acum nu o să ne tocmim pentru câţiva lei, încearcă băiatul de la spălătorie să pună capăt dialogului imbecil.
Înfumuratul, îşi scoate de pe cap ochelarii de soare, se bălăngăne pe picioare îşi apinde o ţigară subţire şi îi spune băiatului:
- Nu ne tocmim pentru câţiva lei, dar nici să luaţi pielea de pe mine că v-am pupat şi am plecat! Hai spune cât face?
Tânărul consultă lista de preţuri, care de altfel era afişată la intrarea în spălătorie şi îi comunică:
- 19 lei interior, 17 lei exterior, 36 de lei în total.
Infatuatul îşi pune ochelarii de soare pe nas, se suie în maşină fără să spună un cuvânt şi coboară geamul:
- V-am pupat băieţi! Şi demarează în trombă ieşind din spălătorie.
Băiatul de la spălătorie trage un scuipat în urma Nissan – ului şi bombăne:
- ...rahat idiot. Are bani să-şi cumpere gip de 20.000 de euro, dar se tocmeşte ca la piaţă la spălătorie...nu avea bani...Vine omul cu Dacia şi nu întreabă cât costă...şi ăsta cu gipul....tot ăştia care au sunt mai zgârciţi....da’ spalăţi-o singur fraiere...
Mai trage un scuipat, face stânga împrejur şi pleacă.

luni, 8 decembrie 2008

Terapie prin cumpărături

Ca orice braşovean destoinic şi cu un dezvoltat patriotism local îmi fac frecvent cumpărăturile în marile economate ale oraşului. Zilele trecute, am respectat tradiţia şi am descins cu nevasta şi copilul în unul din magazine. Evident că problemele au început încă înainte de a ajunge în parcare.

Se pare că cel puţin jumătate din oraş îşi petrece timpul printre rafturile supermaketuluii pentru că am stat mai bine 15 minute la semafor. Toţi mormolocii care cu greu deosebesc frâna de ambreiaj s-au găsit să meragă cu maşinile la cumpărături. Am intrat în parcare deja iritat. După îndelungi căutări am identificat un loc, mai aproape de intrare, pentru care era să mă iau de gât cu un altul care pusese ochii pe el. Până la urmă a cedat.
Îmi iau un coş şi când ajung cu el la intrare constat că este stricat şi merge strâmb. Evident că mă întorc să-l schimb şi pun ochii pe unul care avea roţile schimbate. Dau să introduc banul, când o babă sprintenă bagă fisa înaintea mea şi-mi suflă coşul de sub nas. Nu zic nimic – e vina mea, nu am fost suficient de rapid.

Încă de la uşile glisante ale magazinului îmi dau seama de dimensiunea aglomeraţiei din interior. Trag aer în piept şi pornesc cu curaj. Ajung cu greu la rafturile cu articole pentru copii. Nu am nici o şansă să pătrund cu coşul lângă produse aşa că opresc pe culoarul principal. Sarcina de a aduce cele necesare îi revine nevestii. Dar nici mie nu mi-a fost uşor acolo unde am rămas. Un disperat vine din spate şi îmi arde una peste glezne. Mă uit la el şi aştept scuzele de rigoare. Probabil că privirea mea nu a fost foarte convingătoare pentru că omul se uită la mine mirat şi trece mai departe. Nu apuc să-mi revin din uimire că din dreapta simt un ghiont. Întorc capul si mă pomenesc nas în nas cu o femeie care se uita fascinată la un stand cu bluze la reducere. Nici nu se uită la mine, dar măcar bânguie un „pardon”.

Pornim mai departe şi ajungem după vreo jumătate de oră la sectorul legume-fructe. Iniţial am avut senzaţia că s-au reunit muncitorii de la Roman în intersecţia de la Poienelor, când l-au luat la şuturi pe Decebal Traian Remeş. După ce am pus în pungi banane, portocale, morcovi şi ardei am încercat să le cântărim. La cântare, o coadă ca la moşatele Sf. Andrei. Şi nici măcar nu erau dozatoare cu aghiasmă. Terminăm şi aici. Pornim mai departe şi nevastă-mea se strecoară până la rafturile cu lactate. Pornesc în urmărirea ei. Observ un culoar liber, mă opintesc în coş şi îi fac vânt pe acolo. Cu coada ochiului observ un hăbăuc care văzuse şi el un alt culoar ce se intersecta cu al meu. În ultimul moment virez brusc stânga, evit impactul, dar trântesc coşul direct în frigiderul cu pui congelaţi. Hăbăucul îşi continuă drumul nestingherit, dar nu pentru mult timp pentru că blochează la stadurile cu dulciuri.

Am pierdut culoarul, aşa că mă întorc şi încep să scrutez mulţimea pentru a-mi dibui nevasta. O văd tot la lactate încercând să răzbată până la mine cu nişte iaurturi în mână. Purcedem către mezeluri. În trecere observ că puhoiul de oameni s-a mutat la sectorul cu mâncare gătită. Se buluceau şi se înghiontau de parcă ar fi făcut foame trei zile şi trei nopţi.
Cumpărăm mezeluri, întorc cu greu coşul şi pornesc către faturile cu pâine, ultima oprire înainte de supliciul suprem: coada de la casă. Nu fac doi metri, că o tâmpită grasă şi urâtă, care se hlizea cu gura până la urechi, îşi urcă cele două tone de osânză direct pe degetele de la piciorul meu stâng. Scot un „Au!” scurt. Batoza se întoarce la mine şi, dezvelindu-şi caninii galbeni, îmi aruncă „Mă scuzaţi!” se întoarce hohotind şi îşi continuă drumul. Simt că nu mă mai ţin nervii. Îmi vine să pun mâna pe bidonul de apă minerală şi să o trăznesc pe grăsană direct în moalele capului. Nu regurg la această măsură, nu pentru că nu mi-ar fi făcut plăcere, dar nu vroiam să mai pierd timp.

La casa de marcat am dat peste o împleticită care se mişca de parcă avea încheieturile ruginite. Într-o jumătate de oră am reuşit să plătim produsele din coş, iar peste altă jumătate de oră părăseam şi parcarea magazinului care se umpluse şi mai tare în cele două – trei ore pe care le petrecusem în Carrefour.

miercuri, 3 decembrie 2008

Autocenzură, obedienţă şi pupincurism

„O să promovăm un proiect de lege care să reglementeze afişajul stradal în campania electorală. Aşa cum televiziunile funcţionează după o lege în perioada de campanie, aşa va trebui să reglementăm şi afişajul stradal pentru a nu se mai ajunge la abuzurile de acum ale primarului!”
„Vom solicita un control al Curţii de Conturi la Primăria Braşov, dar vom cere o echipă de la Bucureşti pentru că în cei de la Braşov nu avem încredere!”


Cele două fraze au fost enunţate de nimeni altul decât „proaspătul” deputat Constantin Niţă în prima conferinţă de presă după alegeri. Primul enunţ poate fi considerat o prostie. O utopie, o aberaţie sau pur şi simplu o idee spusă la nervi. Poate fi considerată orice, dar din punct de vedere jurnalistic este o ştire.

Cea de-a doua înşiruire de cuvinte vrea să arate că inspectorii Curţii de Conturi Braşov sunt fie incompetenţi, fie corupţi atunci când vine vorba de Primărie şi măreţul ei conducător. Şi aceasta poate fi considerată o părere politică sau o afirmaţie fără acoperire, dar în orice caz nu poate fi ignorată pentru că este o ştire de presă.

Şi totuşi, „extraordinara” presă din Braşov, cu excepţia căncescianului „Braşovul Tău” nu a catadicsit să preia informaâia. M-am întrebat, fireşte, care au fost motivele pentru care au preferat să scrie bla bla – uri de genul „mulţumim electoratului..., nu înţelegem de ce au votat aşa..., am avut o campanie curată...”, şi altele, iar cele două ştiri au fost ignorate.
După o îndelungată, atentă şi profundă analiză am identificat două posibile răspunsuri:

1. Lipsa de profesionalism şi incompetenţă. Incapacitatea de a face diferenţa între o ştire de presă şi părerile politice ale unui parlamentar.

2. Autocenzură, obedienţă, pupincurism.

Cred că prima variantă nu stă în picioare. Pot înţelege că unul din ziariştii prezenţi la conferinţa de presă este lipsit de expe rienţă şi profesionalism. Poate nu a fost atent sau poate nu i se pare important. Dar atunci când în nici unul dintre ziarele la care scriu nu publică una dintre cele informaţii, este evident că prima variantă se exclude din start.

Şi atunci rămâne valabilă varianta nr.2. Din obedienţă şi dintr-un impuls pupincurist, presa braşoveană a ajuns să se autocenzureze ca în vremurile de glorie a comunismului. Deontologii presei locale au ajuns să nu mai publice nici un fel de informaţii care ar putea perturba liniştea spirituală a suveranului local. Curg râuri de cerneală despre fiecare râgâitură eliberată de primul bărbat al oraşului. Informaţiile care pot aduce leziuni personalităţii Unicului nu sunt demne de a fi publicate. Presa din Braşov este liberă. Ea doar se autocenzurează pentru că este servilă, umilă şi îi place să-l pupe în cur pe Scripcaru.