Alchimia americană

Am crezut că mă pot abţine să scriu câteva rânduri despre Michael Jackson şi recunosc că nu aş scrie nimic dacă nu ar fi murit. Mai bine de o săptămână urmăresc pandemia „MJ” care a cuprins întreg globul cu punctul culminant de marţi seara când evenimentul atins cote maxime din punct de vedere mediatic.
Dacă este să mă refer strict la spectacolul de comemorare, am avut un exemplu foarte elocvent despre ceea ce înseamnă organizare ca la carte. Totul a mers strună, ca un mecanism foarte sofisticat căruia nu-i este permisă nici cea mai mică eroare. În mai puţin de o săptămână americanii din LA au pus la punct spectacolul omagial, au organizat o tombolă mondială pentru 11.000 de oameni, au mobilizat 3000 de poliţişti, au blocat o autostradă şi multe altele. Nu a existat nici cea mai mică greşeală. Nu a fost omis nici un amănunt. Gesturile familiei, afecţiunea bunicii pentru cei trei nepoţi, lacrimile stoarse de fraţi, cadrele filmate în timpul spectacolului sau ordinea vorbitorilor. Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării. Şi a ieşit perfect. Un eveniment pus la punct de nişte americani despre care europenilor (şi în special românilor) le place să spună că sunt „idioţi”, „îndobitociţi de atâta muncă”, „inculţi” şi cei mai mulţi „proşti” şi „prostiţi”. Poate că inculţii ăştia de americani ar trebui contactaţi să ne organizeze şi nouă vreo două trei festivaluri „Cerbul de Aur”.
Pe de altă parte este de remarcat că singura pată de culoare – albă- printre cântăreţi a fost John Mayer. Iar dintre vorbitori Brooke Shields. În rest doar cetăţeni de culoare. Se desprind două concluzii posibile. Fie familia Jackson este atât de rasistă încât a dorit să dovedească întregii lumi supremaţia negrilor în SUA. Fie aceeaşi familie a dorită să execute o directă în mecla societăţii albilor americani din cauza cărora Michael Jackson a fost nevoită să se decoloreze chimic. Nu cred că vom şti cu certitudine niciodată.
Moartea lui Michael Jackson ne-a mai arătat încă odată, dacă mai era nevoie, că maşinăria americană de a transforma în show orice, se perfecţionează continuu. De la alegerea preşedintelui până la moartea unei vedete, totul este un show mondial care produce bani mulţi. Alchimia americană a creat homunculus (omul artificial) în persoana lui Michael Jackson şi a reuşit să transforme elemenetele de bază ale naturii umane (bucurie, tristeţe, mândrie, extaz) în aur.
În altă ordine de idei este foarte clar că defunctul Michael Jackson a fost mult mai popular, mai iubit şi idolatrizat decât oricare dintre predecesorii săi. Şi nu atât de mult datorită performanţelor sale muzicale, cât globalizării, informatizării, a modului de dispersare a informaţiei, a vitezei cu care aceasta se transmite, indiferent sub ce formă. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă pe un stadion umplut până la refuz cu 50.000 de fanatici, Michael Jackson s-ar fi apucat, înainte, în timpul sau după concert, să predice? S-ar fi născut o nouă religie? Ar intrat in compania selectă a lui Moise, Isus sau Mahomed? Nu am nici cea mai vagă idee.