Presa de doi bani

Am încercat de nenumărate ori să înţeleg cum funcţionează mintea ziaristului braşovean. Frustrat, luat la şuturi de şefi postaţi pe funcţii din cu totul alte considerente decât cele profesionale, prost plătit şi muncit ca un sclav pe plantaţie. Văd aproape în fiecare zi zmei care se laudă cu flerul şi agresivitatea lor tipic jurnalistică. Îi văd pe câte unii cum dau lecţii politicienilor despre cum şi ce ar trebui să facă. Alţii ajung până la a încălca regulile de bun simţ în limbajul cu care se dresează interlocutorului de la o conferinţă de presă. Mai sunt vreo doi aşa numiţi „ziarişti cu ştate vechi” care nu suportă să participe la conferinţe la care nu sunt prezente personalităţi – le-aş numi frustrări ale unora care nu-şi pot depăşi condiţia de jurnalist second – hand.

Şi totuşi, toată această gaşcă pestriţă este încununată de o laşitate care egalează dispreţul cu care politicienii îi tratează pe fraierii ce pun ştapila şi stau cu gura căscată la promisiunile lor. Sunt laşi pentru că nu au curajul de a spune lucrurilor pe nume decât atunci când sunt siguri că nu-i aude nimeni. Sunt laşi pentru nu ridică privirea din pământ atunci când şeful îi cheamă la raport. Sunt laşi pentru că nu sunt în stare să-şi impună punctul de vedere cu privire materialele care nu au trecut de cenzura politică a ziarului.

Spunea unul dintre ei că politicienii braşoveni vor să scoată castanele din foc cu mâna presei şi că aşteaptă anchete de la ziarişti care să lovească în adversari. Că politicienii nu sunt destul de bărbaţi încât să-i facă de ruşine în faţa naţiunii pe ceilalţi care fac afaceri mai puţin curate. Cu alte cuvinte, vor să curgă sânge politic, să-şi dea aleşii neamului pumni în gură şi picioare în spate.

Dar atunci când începe spectacolul şi când din întâmplare (sau nu) ţinta este „primul bărbat al Braşovului”, se întorc cu spatele şi se fac că nu observă nimic. Te duci atunci la ei şi îi întrebi, din pură curiozitate, de ce nu scriu nimic în ziarele la care lucrează
- Politica ziarului! Nu am ce face, nu e ziarul meu – vine răspunsul servit cu nonşalanţă oferindu-i scuza perfectă.

Şi atunci stai şi te întrebi cine are mai multă sau mai puţină bărbăţie. Cine este mai laş? Politicianul care nu vrea să-şi atace adversarul la baionetă sau jurnalistul care nu îndrăzneşte să-şi supere şeful cu materiale politice incomode? Politicienii sunt în dese rânduri invitaţi să demisioneze, să plece din partide sau să stea acasă la cratiţă dacă nu le convin anumite lucruri.

Aceeaşi regulă ar trebui să se aplice şi la ziariştii care sunt cenzuraţi ca în vremurile bune ale comunismului, care sunt călcaţi pe beregată de patroni şi care sunt ameninţaţi cu strânsul degetelor la menghină dacă au inconştienţa de a aşterne pe hârtie chestiuni care pot deranja confortul intelectual, moral şi psihic al iubitului conducător. Să stea acasă dacă nu sunt în stare să-şi facă meseria. Sau să măcar să dea sonorul mai încet că povestea cu aruncatul pietrei este valabilă şi aici...