O încercare eşuată

Era o zi de duminică, 2 ianuarie. Dis de dimineaţă, pe la 7.00 am fumat ultima ţigară din pachet. Am savurat-o cu adevărat ca pe ultima. Ca un condamnat în faţa plutonului de execuţie. Atunci, pe loc, mi-am pus în minte să fie cea din urmă ţigară, adică să mă las de fumat.

Un gând ambiţios pe care nicioadtă nu l-am luat în serios. Am tras ultimele fumuri şi m-am decis. Nu îmi mai cumpăr ţigări. Ce se poate întâmpla!? Şi am aruncat cu scârbă chiştocul cu certitudinea că în sinea mea am reuşit să mă conving că fumatul dăunează grav sănătăţii.

Pe la ora 10.00 mi se făcuse poftă de o ţigară. Dar nu puteam să abandonez lupta aşa repede. Mi-am găsit unele îndeletniciri care mi-au alungat gândul de la ţigări.

La 12.00 dorinţa de a simţi fumul în piept mi se înfileta adânc în minte ca un holdsurub într-o placă de rigips.

La 15.00 eram cam agitat şi destul de irascibil. Nu-mi prea găseam locul prin casă. Programele de la televizor mi se părea stupide, iar internetul total inutil. Ispita nu se dădea bătută cu una cu două. Un nou gând şi-a făcut loc în mintea mea. La magazin mai este deschis încă două ore. Mai am timp să dau o fugă şi să-mi cumpăr un pachet de ţigări. „Nu abandonez! Nu renunţ atât de uşor!”, mi-am spus în sinea mea. Am decis să continui lupta. Mi-am făcut de lucru până pe la 16.30 când i-am aplicat o lovitură cruntă demonului care nu-mi dădea pace. M-am culcat.

Am dormit până pe la 19.00. Dar nici nu m-am dezmeticit bine că am şi simţit biciul tentaţiei abătându-se din nou asupra mea. Mă apucase o tuse seacă pe care eram convins că o pot potoli cu o ţigară. Orice fel de ţigară, fum să scoată.

„Piei Satană!”, am spus în gând şi am pornit să-mi fac o cafea. Dar gândul la ţigări şi la „plăcerea” de a fuma nu era chip să mă părăsească. În timp ce-mi turnam cafeaua în cană mă tot întrebam ce rost are să o mai beau la ora aceea dacă nu puteam să trag măcar un fum. La un moment dat am simţit şi un soi de panică. Şi dacă vroiam să-mi cumpăr ţigări nu mai aveam de unde. Era închis peste tot.

Am ieşit în curte să iau puţin aer şi să-mi savurez cafeaua. Cafea care oricum nu mai avea nici un gust. Apă fiartă, cu zaţ în ea şi cu puţin zahăr. Am bătut curtea în lung şi-n lat cu mintea rătăcind aiurea. Oriunde numai la ţigări nu. Intru în magazie cu gândul să fac un inventar al nimicurilor îngrămădite acolo. Încep cu o poliţă de lemn pe care trona la vedere ispita. O ţigară lăsată intenţionat acolo sau uitat de celălalt eu, fumătorul, cu ceva timp în urmă. Oricum o tentaţie căreia mi-a fost cu neputinţă să-i rezist. Am aprins-o şi primul fum l-am simţit până în călcâie. Am savura-to pe îndelete, fără grabă, nelăsând să se irosească nici un fir de tutun.

M-am mai potolit. Şi nici lumea nu mi se părea atât de anapoda, viaţa mea era ceva mai bună, iar la televizor am găsit şi programe interesante. Ba chiar şi internetul începuse să aibă o oarecare utilitate. Şi nici nu mai tuşeam. Nu mai vorbesc de cafea. Avea un gost plăcut şi eram convins că am găsit proporţia ideală între apă, cafea şi zahăr.

Numai că efectul nicotinei şi a gudronului nu a durat la nesfârşit. Pe la 22.00 luptam iarăşi cu demonul tutunului, doar că de data această nu din proprie iniţiativă, ci forţat de împrejurări. Aş fi fumat bucuros şi fără nici o părere de rău pentru strădania mea de peste zi, doar că nu aveam ce. Decis să pun capăt situaţiei îmi sun vecinul care era plecat în oraş. Îl rog să-mi cumpere şi mie un pachet de ţigări, indiferent la ce oră se întoarce acasă. Răspunsul însă este demoralizator. Nu venea în seara aceea acasă.

Plin de ciudă, bombănind şi înjurând, m-am culacat până dimineaţă când la prima oră am dat fuga şi mi-am cumpărat un pachet de Lucky Strike.