Meciul România - Franţa

Ca orice român destoinic, sâmbătă seara m-am aşezat în faţa televizorului pentru a urmări „evenimentul anului” – meciul România – Franţa. Am urmărit liniştit şi oarecum uimit cum, după nici 20 de minute România conducea cu 2-0. Mă gândeam că în sfârşit se întâmplă şi ceva bun în ţara asta...

Aproape de finalul primei reprize în uşa salonului se aude un ciocănit timid.
- Intră, răspundem într-un glas şi eu şi colegul de cameră.
Uşa se deschide încet şi îşi face apariţia un cap de bărbat, ciufulit, nebărbierit şi cu privirea derutantă a omului a cărui ochi refuză să colaboreze şi se uită în direcţii diferite.
- Se poate, întreabă în şoaptă omul cu voce subţire.
- Poftiţi, îl încurajez eu.
- Am auzit că aveţi televizor...ne-a spus asistenta...pot să vă întreb cât este scorul?
I-am comunicat omului că România conduce cu 2-0 şi am văzut cum cei doi ochi neascultători se măresc de uimire, dar şi de bucurie. Nu ne puteam bate joc de bucuria lui aşa că îl poftim să se uite la meci cu noi, deşi nu prea aveam chef de companie. Se aşează la fel de timid pe un scăunel şi urmăreşte cu înfrigurare desfăşurarea ostilităţilor de pe teren. După nici cinci minute nu mai rezistă şi se ridică de pe scaun.
- Mă duc să le spun şi colegilor de salon scorul! Pot să mai vin?
Îi răspundem afirmativ şi ne vedem în cotinuare de treaba noastră. Adică privitul la meci. Omul se întoarce imdeiat după ce Franţa înscrie primul gol. Intră în salon şi întreabă, evident, cât mai este scorul. Îl informăm că au înscris francezii şi este 2-1.
- Vai de mine şi de mine, se tânguie el. Nu se poate. Dar ce nu merge în jocul nostru?
Nu ştiu ce să-i răspund pentru că nu sunt nici antrenor şi nici nu vreau să intru în galeria celor 22 milioane de (sau câţi au mai rămas) de antrenori din România.
- Măcar de ar rămâne scorul aşa. Oare ce le spune Piţi la pauză? Trebuie să alerge mai mult!

Nu îmi bat capul să-i răspund pentru că se aude fluierul final al primei reprize. Omul cu ochii neascultători pleacă să comunice în salonul său rezultatul la pauză. Ori nu a vrut să ne mai deranjeze ori a fost prins în vreo discuţie aprinsă, dar cert este că mai bine de jumătate din repriza a doua nu a mai venit. În schimb şi-a făcut apariţia imediat după ce francezii au marcat şi cel de-al doilea gol.

De data aeasta, când a aflat rezultatul, ochii neascultători s-au umplut de îngrijorare. Fiecare atac al francezilor era însoţit de o tânguială din partea musafirului nostru. Fiecare atac al românilor avea în spate o adevărată pleiadă de indicaţii tehnico - tactice pornite tot de la musafirul cu ochii indisciplinaţi. Pe finalul meciului omul are o revelaţie:
- Nu aleargă. Nu vi se pare că nu aleargă? Trebuie să alerge şi atace toţi poarta francezilor!
Sunt de acord cu el doar pentru că nu vreau să intru într-o polemică legată de tactica meciului. În minutele de prelungire cetăţeanul simte nevoia să-mi facă o destăinuire:
- Ştiţi...eu urmăresc toate meciurile naţionalei. Odată am fost atât de supărat că mi s-a făcut rău. Dacă pierdem şi de data asta....
- Staţi liniştit...aici suntem în spital şi vi se acordă primul ajutor repede, îi spun pentru a-i reaminti că nu trebuie să-şi facă griji.

Meciul se termină 2-2 şi mă bucur că musafirului cu ochii rebeli nu i s-a făcut rău chiar la noi în salon. Nu de alta, dar ne-am fi simţit vinovaţi pentru doar noi aveam televizor în tot spitalul.