Internarea în spital

A venit vremea să mă internez şi eu într-un spital. Niciodată până acum nu am avut „onoarea” de mă confrunta personal cu sistemul sanitar. Am făcut hepatită. Nu ştiu nici acum de la ce sau de la cine. Cert este că mă simţeam destul de prost (fizic, pentru că mental mă simt tot timpul aşa) aşa ca am dat fuga la Spitalul de Boli Infecţioase unde mi s-a pus pe loc diagnosticul de hepatită.
Medicul de gardă m-a anunţat să mă schimb şi să trec în salon. I-am explicat politicos că nu am haine la mine şi nu am cu ce să mă schimb. S-a uitat peste ochelari la mine şi mi-a aruncat din colţul gurii:
- Nu-i nimic! Să vă aducă cineva.
După care şi-a aplecat din nou privirea către fişa pe care o completa cu atenţie.
- Doamnă doctor, nu are cine să-mi aducă. Dau eu o fugă acasă, îmi iau hainele şi mă întorc, am încercat eu să-i explic.
Din nou îşi ridică privirea din fişă, se uită peste o ochelari direct în ochii mei îngălbeniţi de hepatită. Simt că nu am reuşit să o conving aşa că plusez:
- Doar este în interesul meu să mă întorc! Doar nu sunt nebun să nu mai vin...
- Sper, că altfel vine cu sanepidul după tine! În cât timp te întorci? – mă întreabă doctoriţa scurt.
- Cam într-o oră, o oră şi jumătate!
- Bine, îţi termin fişa când te întorci!
Mă întorc pe călcâie şi ies din camera care ţinea loc de Unitate Primire Urgenţe la Spitalul de Boli Infecţioase.
Ajung acasă, mă echipez îmi strâng câteva boarfe, îmi iau la revedere de la familie şi mă întorc la spital. Evident tot în locul unde am primit prima consultaţie. Mă abordează asistenta care mă întreabă laconic dacă am venit, de parcă nu era evident din moment ce corpul meu fizic se afla chiar în faţa ei. Îi răspund totuşi afirmativ pentru a nu lăsa loc de interpretări după care mă uit întrebător la ea. Nu prea ştiam ce este de făcut. Stăteam cu două pungi în mână şi nu ştiam care este pasul următor.
Asistenta îmi arată cu degetul o cameră şi îmi spune pe un ton nu foarte prietenos că mă pot schimba acolo şi că va veni imediat să mă preia.