Dimineţi liniştite în spital

Dimineaţa, ora 5.00. Uşa se dă de perete, iar în salon intră o asistentă care răcneşte, fără nici un fel de menajament pentru cei care, se presupune, sunt acolo pentru că au o problemă şi ar trebui să se odihnească.
- Bună dimineaţa! Cine este Popa?
Cu ochii împăienjeniţi de somn ridic timid o mână. Femeia se postează lângă patul meu şi până să-mi dau seama ce se întâmplă îmi şi înfige un ac în venă pentru a-mi recolta sânge. Accept situaţia fara să fac mofturi. După ce asistenta îşi termină treaba, strânge recolta – vreo trei eprubete pline – şi pleacă la fel de vijelios precum a venit.
Evident că şi celor doi colegi de suferinţă (colocatarii din salon) le-a sărit somnul ca şi mie. Mai lenevim în pat, dar nu pentru multă vreme. Pe la 7.00 când am reuşit să mai aţipesc puţin îşi fac apariţia alte două personaje foarte importante în agrenajul sistemului sanitar românesc – infirmierele.
Înarmate cu un mop şi o mătură, femeile năvălesc în salon de parcă s-au atrenat cot la cot cu mascaţii de la poliţie. Nici vorbă să mai poţi fura vreun pui de somn în aceste condiţii. Încerc să mă dau jos din pat pentru a mă duce la toaletă – un obicei destul de sănătos la primele ore ale dimineţii. Nici nu apuc să pun un picior jos, că una dintre infirmiere, mică la stat, dar se pare mare la sfat se şi răţoieşte la mine:
- Nu vă daţi jos din pat până nu se usucă pe jos!
Rămân perplex în faţa unei comezi atât de ferme şi nu-mi rămâne decât să mă conformez. În caz contrar risc să mă pricopsesc şi cu vreo coadă de mătură pe spinare, după tonul cu care am fost avertizat. În 15 minute pe jos era uscat şi am putut să-mi fac şi eu toaleta ca omul civilizat.