Braţul lung al primarului se întinde şi peste spitale

Zilele trecute mă duc la spitalul unde am fost cazat timp de două săptămâni pentru a rezolva problemele birocratice care îţi distrug sistematic neuronii. Pe strada respectivă, Mihai Viteazul, este interzisă staţionarea în faţa spitalului. De altfel, o măsură de bun simţ. Totuşi, chiar dacă această restricţie este suficient de bine semnalizată, se găsesc destui grăbiţi, fraieri sau nesimţiţi cărora le sunt ridicate maşinile zilnic.
În timp ce aşteptam pe holuri ca doctorul să termine de completat teancul de hârţoage, se apropie de mine o asistentă. Aveam deja replica pregătită în cazul în care încerca să mă poftească afară. Surpriză însă, femeia se uită direct la mine şi mă întreabă puţin cam agitată:
- Aţi parcat maşina în faţa spitalului?
- Nu, îi răspund liniştit.
- Ridică ăia de la primărie o maşină. A cui o fi?
Ridic şi eu din umeri şi mă gândesc că se mai adaugă un cotizant la bugetul local. Nu trebuie să plătească decât vreo 4 milioane de lei ca să beneficieze de clemenţa Primăriei şi să-şi recupereze automobilul.
Într-un moment de inspiraţie, asistenta deschide uşa unui salon şi întreabă din nou:
- Şi-a lăsat cineva maşina parcată în faţa spitalului?
Din patul de la geam se ridică o mână.
- Da, răspunde un bărbat de vreo 40 de ani, brunet şi cu mustaţă.
Omul stătea liniştit şi aştepta răbdător să i se termine perfuzia din venă.
Fără nici un fel de menajamente asistenta îi trânteşte vestea în faţă.
- Vă ridică maşina, şi urmează îndemnul. Mergeţi repede!
Ghinionistul se uită disperat la asistentă după care îşi mută privirea la perfuzie.Ridică din nou ochii către femeie, care înţelege în cele din urmă de ce impricinatul nu sare din pat să-şi recupereze maşina.
- Staţi aşa că o scoatem acum, se oferă ea să-l ajute şi din două mişcări dibace îi scoate perfuzia din venă.
Bărbatul nu mai stă pe gânduri, îşi aruncă pe spate un halat şi se repede pe scări pentru a ajunge în stradă până nu e prea târziu.
Tot efortul este însă în zadar. Iese din spital exact la timp pentru a vedea cum maşina sa, aşezată cu grijă pe o platformă, virează la stânga şi se îndreaptă spre locul unde Primăria le depozitează.
Este derutat. Nu ştie încotro s-o apuce. Se uită în stânga şi-n dreapta...doar, doar găseşte un punct de sprijin. Mă gândesc să-i dau o mână de ajutor şi îi ofer o informaţie preţioasă:
- Maşina o duc pe strada Bobâlna?
Citesc în ochii lui o urmă de recunoştinţă.
- Iau un taxi şi mă duc direct acolo!
- Dar să vă luaţi şi bani ...costă să o scoateţi....îl avertizez eu.
- Am ceva bani la mine, îmi răspunde din mers
- ....vreo 4 milioane, strig după el.
Se opreşte ca ţintuit şi se întoarce spre mine. Văd pe faţa lui cum se năruie tot cerul pe el. Nu mai este în stare să articuleze nici un cuvânt. Se răsuceşte pe călcâie şi se îndreaptă în pijamale, papuci de casă şi halat către staţia de taxiuri.