Borfaşii Revoluţiei

Nu o să înţeleg niciodată de ce „revoluţionarii” au nevoie de drepturi speciale, altele decât cele de care se bucură tot poporul. Dacă în privinţa celor de la 15 Noiembrie 1987 pot avea o oarecare înţelegere, cu un amendament, în ceea ce priveşte „revoluţionarii” din 89 nu cred că ar trebui să se bucure de privilegii.

În 1987, muncitorii de la Steagu Roşu, au încetat lucrul şi au ieşit în stradă nu împotriva regimului. Pe cei mai mulţi îi durea fix în basca de prelucrător prin aşchiere dacă la putere era Ceauşescu sau Mahatma Ghandi. Oamenii nu-şi primiseră salariile. Asta, combinată cu imbecilitatea unui secretar de partid care le-a transmis că dacă n-au bani să cumpere mâncare, n-au decât să mănânce paie, a dus la demostraţiile din stradă. La fel de bine putea să rămână un incident izolat în interiorul sistemului. Aşa cum a fost şi greva minerilor din Valea Jiului în 1977. Şi atunci totul a pornit de la condiţiile de muncă – numărul de ore lucrate, modificarea legislaţiei muncii pentru mineri, vârsta de pesnionare etc. La mineri a fost destul de grav că au sechestrat şi ceva înalţi demnitari ai vremii. Ca şi în 1987, minerii au fost hăituiţi de securitate, bătuţi, mutaţi forţat sau arestaţi la domiciliu. Nu am auzit să se organizeze într-o asociaţie şi să ceară privilegii. Poate sunt mai fraieri. Că au venit singuri în Bucureşti prin 90 să-şi ia revanşa...este o altă discuţie.

Revenind la „revoluţionarii” din 1989 nu sunt de acord ca ei să primească drepturi în plus. Prin revoluţie se înţelege, de regulă, o mişcare socială amplă, care schimbă un sistem politic şi social. Revoluţia este acceptată şi înfăptuită de întreaga populaţie a statului în care se întâmplă. Dacă „revoluţia” este făcută de un grup restrâns de persoane, fără concursul populaţiei, atunci se numeşte lovitură de stat.

În aceste condiţii nu pricep de ce în asociaţiile şi blocurile de revoluţionari sunt doar câţiva indivizi cel puţin dubioşi. De ce nu este întreaga populaţie a României, membră în asociaţiile lor de revoluţionari? Aceşti cetăţeni care spun despre ei că au înfăptuit revoluţia, ar face figură frumoasă în filmele cu proxeneţi şi borfaşi de doi lei din America de Sud. Te uiţi la ei şi nu îţi vine să crezi că ăştia sunt revoluţionarii. Pălării cu boruri largi, ghiuluri pe degetul mic al mâinii drepte, unghia degetului mic de la mâna stângă lăsată să crescă excesiv. Vorbesc tare, chiar strigă unii la alţii. Se ameninţă şi se înjură cu o nonşalanţă de invidiat. Îşi expun pantofii din vinilim care imită pielea de crocodil şi povestesc despre afacerile pe care le-au mai făcut în ultima vreme. Miros a alcool, se îmbracă cu cel mai cras prost gust şi se vede că pentru unii nici săpunul nu este un prieten apropiat. Această gloată de scursuri a primit tot felul de privilegii. De la spaţii comerciale gratuite în buricul târgului, până la terenuri şi locuinţe.

Cu ce sunt ăştia mai revoluţionari decât socru meu căre a stat zile în şir cu puşca în mână să păzească uzina Metrom, căruia i-au şuierat gloanţele pe la ureche şi despre care familia nu a ştiut nimic câteva zile. Şi nu a primit nimic de la stat pentru că nu a avut tupeul şi nesimţirea de a se înscrie în asociaţiile lor de borfaşi şi profitori.

Datorez Revoluţiei faptul că acum pot scrie pe blog orice prostie care îmi trece prin cap, dar indivizilor mai sus menţionaţi (inclusiv cei din 1987) nu le datorez nici cât negrul sub unghie. Nu am respect pentru ei, iar pentru mine nu reprezintă nimic.