Marea evadare

După 10 zile petrecute în spital îmi cam venea să-mi iau câmpii sau să mă urc pe pereţi. Mi-am făcut planul şi am decis ca în primul sfârşit de săptămână să evadez. Doar temporar ...pentru câteva ore.

Ideea este că statul ăsta în spital este absolut inutil, după umila mea părere. În primul rând că tratamentul – niste pastile colorate – îl pot lua şi acasă. Nu trebuie să stau aici şi să cheltui banii statului, chiar dacă nu sunt foarte mulţi. Se spune că această aşa zisă izolare este necesară pentru că sunt contagios. Fals. Perioada în care am fost contagios la capacitate maximă a fost înainte de a mă interna. După ce mi s-au îngălbenit ochii şi pe măsură ce a trecut timpul sunt tot mai puţin contagios.

Pornind de la acest raţionament am început să prospectez terenul pentru „permisia” semnată de mine pentru mine. La intrarea în spital este un portar. Care se presupune că trebuie să permită intrarea sau după caz, ieşirea din instituţie, numai în timpul orelor de vizită. Ca orice portar, nici acesta nu face excepţie, îl doare fix în bască. Îi opreşte doar pe fraierii care îi cer permisiunea să intre şi pe neinspiraţii care nu ştiu că în asemenea cazuri 5 lei noi îl pot face pe om şi orb şi surd.

La sfârşit de săptămână prin spital nu vezi picior de doctor. Nici măcar medicul de gardă nu se prea deranjează să treacă prin saloane. Doar câte o asistentă rătăcită care împarte cu lehamite injecţii şi medicamnete şi evident, infirmierele care aduc masa.

Maşina mea stă parcată, de când m-am internat, în faţa spitalului. Geamurile gheretei portarului sunt exact în dreptul ei. Să-l mituiesc pe portar? Nu am chef. Nu mai dau şpagă decât atunci când este absolut obligatoriu. Sâmbătă pe la ora 14.30 îmi iau pe mine nişte pantaloni – cu care mă dotasem din timp – şi un hanorac şi ies în curtea spitalului. Eram în papuci de casă, dar în maşină mă aşteptau pantofii. Mă prefeac că ies la o plimbare şi ocolesc clădirea, prin curtea din spate, până la o poartă pe care intră doar maşinile medicilor. Poarta dă în stradă, undeva în partea dreaptă a spitalului. Până la maşină mai am de mers aproximativ 50 de metri. Fac 20 de paşi şi îmi arunc o privire spre intrarea în spital. Îl văd pe portar care se instalase comod să fumeze o ţigară. Din poziţia strategică pe care o ocupa vedea cam tot ce se întâmplă pe stradă. Fac stânga împrejur şi mă întorc în curtea spitalului. Aleg şi eu o poziţie din care îl pot urmări pe portar.

După vreo 20 de minute omul se plictiseşte şi intră în ghereta lui. Acum este momentul! Pornesc hotărât către maşină, dechid portiera şi mă urc la volan. Trag o şapcă pe ochi, îmi schimb papucii şi plec. Îmi fac treburile şi în 2 – 3 ore mă întorc. Aleg însă un alt loc pentru maşină, mai aproape de poarta laterală şi ferit de privirile indiscrete ale portarului. După ce îmi reiau ţinuta de spital, mă dau jos din maşină şi mă îndrept repede către intrarea. Evident ocolind prin curtea interioară.
Dau să trec nepăsător pe lângă ghereta portarului când aud în spatele meu:
- Aţi fost plecat cu maşina!
Sesizez foarte clar că nu este o întrebare, ci o constatare. Mă întorc şi mă uit la portar. Are un surâs pe faţă care mă lămureşte asupra a ceea ce aveam de făcut. Scot 15 lei din portofel, mă apropii de el şi îi bag discret în buzunarul de la piept.
- Da, am ieşit puţin...., mă întorc în salon ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

A doua zi, duminică, am repetat figura cu plecatul, doar că de data aceasta nu a trebuit să mă mai ascund pe după copaci şi maşini. Era acelaşi portar şi oricum plătisem suficient pentru două „permisii” de câteva ore.